duminică, 29 iunie 2008

Adio

Protector

Ferm!

Amintind - Remembering


Vertical




sâmbătă, 28 iunie 2008

Time

The wound... will heal in time. And it will be the most beautiful scar I've ever had.

marți, 24 iunie 2008

Urata si proasta

"Ne despartim la stopul din Piata Romana, flancati de autobuze si masini ale caror culori palesc pe langa "tancul" meu; inainte de a cobora, las, o rog pe Miss Boeing sa luam impreuna masa diseara. In oras, ceva fara pretentii, asa... ma rog. Fata bate cu unghia aratatorului in geamul ceasului de bord, gest care ma termina pentru ca-l credeam numai al meu:
-Peste trei ore am cursa. Salta din sprancenele subtiri, ranjeste: Stockholm. Sare din masina, direct, fara sa mai deschida portiera, se departeaza mergand pe marginea trotuarului. Privesc prin retrovizorul cat un ecran mijlociu de televizor cum se amesteca in multime, dreapta, subtire, si marai:
-Urata si proasta!
Stopul trece pe verde, demarez brutal dorindu-mi din toata inima ca Miss Boeing sa fi fost intradevar urata si proasta."


Doru Davidovici - "Celula de Alarma"

Llorando

Souviens toi du jour

Santinela - The Watcher


Singur - Alone

Sa fie Lumina ! - Let there be Light !


Asteptand - Waiting

Nori peste La Coruña - Clouds over La Coruña


Adio, Cer Albastru - Good Bye, Blue Sky


Stingerea - Taps


Dor de Santa Cruz - Missing Santa Cruz


sâmbătă, 21 iunie 2008

In Albastru - In Blue


1998

Ne-a intrebat o profesoara de engleza, oare ce am fi pus intr-o capsula a timpului, acum zece ani, in ultima zi de liceu. Nu m-am gandit niciodata dar am stiut tot timpul. Iar nimic din ce as fi vrut eu sa redescopar peste ani nu poate fi pastrat in capsule. Poate doar caietele pe care le umpleam constiincios cu... desene de avioane si delfini. Dar mirosul complet necunoscut pana atunci, de plastic si contacte incinse din laboratorul de informatica, fulgerul globular ratacit in amfiteatrul de fizica, aducandu-ne pentru miimi de secunda in randul putinilor martori de pe planeta ai unui astfel de fenomen, sau frasinul din curte stapanindu-si singur si intelept insula de pamant inconjurata de asfalt... astea n-ar incapea. Nici zambetul discret al dirigintei (superba femeie!), nici formele fetelor "in floare" etalate in ciuda regulamentelor si hormonilor nostri.
Si cred ca as mai fi luat si una din acele nopti reci si ploioase, care lui Bacovia i-ar fi inspirat fara doar si poate capodopera vietii, noptile acelea in care uitam sa adorm, aplecat peste planseta de desen, renuntand, cu fiecare linie si rotire de compas la visul mult prea indepartat de pilot de supersonic. Si poate si durerea ascutita din mana stanga data peste cap violent, aparand un sut perfect la fotbal. Ma chinuise surd aproape o saptamana si imi smulsese o injuratura crunta la nici un metru de profesoara de sport. Si poate previziunile, pe cat de sumbre, pe atat de amuzante ale profilor, si mai ales ale mamei, referitoare la viitorul unora dintre noi.
De ce tinem minte toate astea? Pentru ca asa cum imi spunea un prieten, suntem vii pe dinauntru. Si atata timp cat vom fi vii pe dinauntru nu vom avea nevoie de capsule ale timpului.
Acum zece ani, in ultima zi de liceu, stransi pentru ultima oara in careu, profesorul de matematica ne facea sa intelegem de ce ne refuza pauzele dintre cele doua ore pe zi inghesuite generos in orar. Zece minute amarate, in care vara tanjeam dupa o gura de apa, in care mi-as fi facut tema la franceza sau as fi flirtat pe coridoare. Eu cred ca o facea ca sa nu chiulim. El insa ne-a spus ca desi stie ca il boscorodeam, nu ne dadea pauze pentru ca nici viata nu are sa ne dea pauze mai lungi decat el. In ambele cazuri, cam avea dreptate.

marți, 10 iunie 2008

Soimii de la Marea Neagra

Daca va plac sporturile in care aruncatul cu brichete, semintele si arbitrii antipatici nu fac parte din peisaj, cu siguranta la Aero Grand Prix Mamaia 2008 ati fi avut ce vedea. Un fel de Formula 1 cu aripi, dar mult mai dinamica si mai pasionanta – pentru cine gusta astfel de spectacole.
Preambulul l-a constituit showul aviatic organizat anul trcut in aceeasi locatie, plaja hotelului Rex din Mamaia, cu statut exclusiv demonstrativ insa. Anul acesta, cu acte in regula, am gazduit o etapa din Campionatul Mondial de gen, pilotii trebuind sa respecte cam acelasi ritual ca la cursele auto (calificari in ziua precedenta si cursa propriuzisa). Spre deosebire de acestea, am asistat la trei probe, nu una: acrobatie aeriana, viteza pe circuit inchis si dogfight – de fapt o prelucrare ceva mai sportiva a termenului nascut din confruntarile primului razboi mondial.
Gerald Cooper, Andy Bickmore, Mark Jeffries (Marea Britanie), Zoltan Veres (Ungaria), Peter Podlunsek (Slovenia) si Smokey Young (SUA) au fost numele de pe afisul competitiei. Un fel de-a spune, pentru ca afise n-am prea vazut. Decat electorale. De altfel, cei responsabili (presupunand ca a existat asa ceva) cu mediatizarea evenimentului ar trebui dati in judecata de organizatori. Presa scrisa a ignorat total evenimentul, iar la fata locului, niciun afis, niciun banner, nimic care sa iti suscite interesul. Si totusi, plaja a fost plina, desi numai de plaja nu a fost vremea. O ploaie marunta, un cer pe care n-ar fi zburat nici randunelele (plafonul de nori coborand la 3-400 m la un moment dat, fapt ce a pus sub semnul intrebarii insasi desfasurarea competitiei in ziua respectiva – analogia cu automobilismul isi are totusi limitele ei, nu e chiar suficient sa te echipezi cu cauciucuri de ploaie si sa te aliniezi la start. Cu toate acestea, baietii au dovedit un respect exemplar pentru publicul adunat sa-i vada zburand si au oferit un show de zile mari.
La proba de viteza a participat si romanul Costel Postolache, instructor de zbor al aeroclubului Tuzla, care a fost si gazda avioanelor din competitie. Mai mult pentru spectacol, intrucat batranul Iak 52, un acrobat si un avion de scoala excelent nu a facut fata “sagetilor” oponentilor special construite pentru viteza. Ungurul Zoltan Veres a fost descalificat in momentul in care conducea detasat (am inteles ca din cauza unei manevre neregulamentare, un viraj cu castig prea mare de inaltime), iar Costel Postolache si-a legat evolutia in proba de viteza de un show demonstrativ impresionant in tandem cu coechipierul sau Dan Stefanescu din trupa de acrobatie aeriana “Iacarii Acrobati” – un joc de cuvinte intre numele avioanelor Iak si cel al legendarului Icar. Comentariul de la fata locului, pertinent si la obiect, dar degajat si pe intelesul tuturor a fost asigurat de piloti ai aeroclubului Romaniei.
Unul din cele mai frumoase numere ale spectacolului a fost oferit de trupa “Hawks of Romania” – patru aparate Extra 300 L, evoluand in formatie la distante de ordinul centimetrilor unul de altul (nu exagerez). Cătălin Prunariu (fiul astronautului Dumitru Prunariu), George Rotaru, Mihai Dobre şi Attila Goger sunt nume de care ar trebui sa fim mandri. Din Corea de Sud pana in Elvetia si Marea Britanie au facut cinste aviatiei romanesti si vor mai face si de acum inainte inca multa vreme, fiind foarte foarte tineri. Nu mult dupa aceea mi-a fost dat sa vad ce nu credeam ca voi vedea vreodata – un numar de veritabil balet aerian cu doi Goliati ai aerului, doua venerabile AN2 de la Tuzla. Cel mai mare biplan care zboara in momentul de fata pe cerul planetei, un avion vechi de 65 de ani – o viata de om – folosit la transport de parasutisti si marfuri, poate face inclusiv acrobatie in mainile baietilor nostri. Ce alte ratiuni ar fi existat pentru un asemenea moment memorabil, daca nu dorinta pilotilor romani de a arata ca, iata, la noi, se zboara, se zboara cu orice si cu orice pret?
Castigatorii etapei, Gerald Cooper, Zoltan Veres si Peter Podlunsek, merita amintiti. Adevaratii castigatori am fost insa cu totii, cei prezenti pe plaja de la Rex si ei, cei din aer.
Pacat de aspectul dezolant al statiunii (cu o saptamana inaintea deschiderii sezonului turistic, Mamaia inca arata a santier). Bruce Dickinson, legendarul vocal de la Iron Maiden, el insusi un impatimit al zborului, prezent anul trecut la Mamaia, avea dreptate: avem un litoral frumos. Numai ca el il vazuse de sus.

vineri, 6 iunie 2008

E timpul! - amintiri cu Escadrila Alba


Ma smulge din agitatia orelor de lucru o licarire galbena in josul ecranului. O stiti... yahoo-ul nostru cel de toate zilele. Amicul meu Radu avea ceva pe suflet. Un gand razlet, pe care il credeam numai al meu, marturisit asta iarna, o poveste descoperita intamplator prin paginile de istorie. Dar nu acelea de manual, cenusii, nesuferite si inghitite cu de-a sila precum doctoriile in copilarie. Nu. Ci Istoria pe care o cauti doar atunci cand vrei, cand te pasioneaza, Istoria cu I mare, aceea pe care n-o inveti decat din povestile si fotografiile bunicilor sau din inscriptiile de pe statui. Pierduta, furata, declarata nula, dar niciodata uitata.
„Nu crezi ca e timpul?” imi reproseaza amicul meu subtil impardonabila amanare. Amanasem intalnirea cu istoria, mai bine zis cu cei ce o facusera. Din timiditate, din mereul „poate maine”, din prea multa dragoste si tematoare modestie.
Exista, dragi prieteni, oameni care au facut istorie, si care, mai mult, au facut-o cu seninatate, ca pe cel mai firesc lucru pe care l-ar fi putut face. Pentru ca au putut, pentru ca au vrut, pentru ca nu au putut sa nu vrea. Pentru ca asa au ales. „Voluntar”, cum sec si impersonal se spune in armata.
Un astfel de om este doamna Mariana Dragescu, femeie aviator, unica supravietuitoare a unei escadrile unice. In lume.
Escadrila 108 Transport Sanitar, „Escadrila Alba” pentru cei cativa cunoscatori, a fost, in timpul celui de-al 2-lea razboi, singura unitate de aviatie, nu din Romania, ci din lume, alcatuita exclusiv din femei pilot. O mana de fete care au preferat mizeria aerodromurilor de campanie si ororile razboiului in locul linistii casei parintesti sau al deliciilor varstei. De la Odessa pana la Viena, oriunde a fost nevoie, micile avioane albe au transportat raniti, sange, medicamente, din prima pana in ultima zi de razboi. Avand de infruntat vanatoarea inamica, bombardamentele, partizanii, lipsurile vietii de soldat si propriile temeri. E mult de povestit. A povestit presa vremii, au povestit regizori de film, reporteri si veterani. Celebritatea a durat, totusi, putin. Dupa razboiul mondial, a urmat un altul, mai lung, si poate, mult mai dureros. Au fost arestate, exilate, marginalizate, ca mai toti eroii. Asta dupa ce salvasera vietile a 1500 de romani care au avut singura vina ca au luptat acolo unde i-a pus tara sa o faca. Dupa ce au impartit propria lor hrana copiilor straini, gratis, acolo unde „aliatii” de la rasarit o vindeau pe ceasuri si pe bijuterii. S-au stins, una cate una, singure, bolnave, dar demne. Singura, Mariana Dragescu, traieste, la 96 de ani, in apartamentul ei din Bucuresti, printre fotografii si amintiri. Dupa razboi i s-a permis sa lucreze ca... telefonista. Nu i-a fost recunoscut gradul de locotenent al Armatei Romane decat in 2004. Tardiv si inutil, a primit, insa, decoratii.
Cam asta ar fi, in cateva randuri, povestea „Escadrilei Albe”.


Mi-am dorit, in entuziasmul meu pentru acest site, un interviu cu distinsa doamna Dragescu. O dorinta usor egoista, dar, dupa mine, realizabila. Visam un taifas la o ceasca de ceai, printre poze sepia, jurnale ingalbenite si medalii cu bareta albastra ... mi-ar fi placut sa aud eu insumi ceea ce citisem, ceea ce altora, inaintea mea, le povestise deja.
Dorinta insa i-a fost alta, iar noi am ales sa i-o respectam. Trecutul este, uneori, mult prea dureros pentru a mai fi retrait. Asa ceva nu se face la o ceasca de ceai. Se face cautandu-l, descoperindu-l si aratandu-l celor ce l-au uitat sau celor ce nu l-au cunoscut vreodata. Se face in fiecare zi rugandu-te sa NU se mai repete.
Am primit insa asigurarea ca o convorbire telefonica nu ne va fi refuzata. Doamna Adriana Oprea de la Jurnalul National, una dintre apropiatele Marianei Dragescu, a pus, totusi, pentru noi, o vorba buna.

Eram mai mult decat onorat. Nu cred ca pot descrie in cuvinte sentimentul. Urma sa stau de vorba cu un EROU.
Dar atunci, de unde nodul din gat, si raspiratia taiata, si pulsul accelerat? De unde tremurul din degete pe tastele telefonului? Poate din acel sfasietor „Si daca plecam noi, pe ei cine ii mai ajuta?” spus cu imposibila seninatate. Poate pentru ca eu nu am salvat viata nimanui in timp ce se tragea in mine, si nici n-am pilotat avioane cu injectii antitetanos in piept – pentru ca mana care tinea mansa trebuia sa ramana libera de durere. Si nici nu m-am spalat cu kerosen de avion, pastrand apa pentru raniti. Poate din cel mai nenorocit amestec de sentimente din cate exista, acela de regret si rusine, rusine pentru toate nedreptatile pe care acei oameni, care spre deosebire de mine, au facut toate astea, au fost, mai tarziu, nevoiti sa le indure.
La capatul firului, o voce incredibil de tanara, de viguroasa, de lucida. Desigur! La ce te-ai fi asteptat? Sigur, si EI imbatranesc. Dar altfel.
Nu i-am cerut sa vorbeasca de fapte de arme, de fostii camarazi, de avioane, de cum se zbura pe timp de razboi. In ciuda filmelor, cartilor, revistelor si fotografiilor, cu adevarat n-am sa stiu niciodata, si ... bucurati-va, nici voi. I-am spus doar ca eu si prietenii mei ii poarta cel mai profund respect, ca povestea ei si a escadrilei 108 Transport Sanitar nu este si nu va fi uitata prea curand. Si ca ii multumim pentru tot.
Mi-a multumit si ea, zambind. Oare cum o fi sa te sune un necunoscut sa-ti multumeasca pentru ceva ce ai facut acum 70 de ani ? Am intrebat-o, in schimb... cu ce am putea-o ajuta. Mi-a raspuns, dezarmant de sincera, ca nu are nevoie de nimic. Nici macar de medicamente. In buna traditie a familiei ei, cel putin pe partea feminina, dupa spusele dumneai, spera sa bata suta de ani. Asta ar fi, intradevar, o mare dorinta.
Va dorim si noi din tot sufletul, doamna Mariana Dragescu.

De dincolo de fereastra, duminica imi zambeste insorit. Inchei cu sentimentul ca ar mai fi milioane de pagini de scris. Macar cate una pentru fiecare din celelalte escadrile. Si nu numai. Pentru fiecare pluton, pentru fiecare soldat in parte. EI merita amintiti. Da, prietene, e timpul!