miercuri, 31 martie 2010

9:17 pm



You're so awfully right, Bob!


sâmbătă, 27 martie 2010

Hai "Stejarii" !


Imi place rugby-ul. Ma fascineaza sportul acesta ciudat, in care avansezi pasand mereu inapoi, in care chiar fiind inaintea tuturor nu contezi fara alti 14 care sa iti vina din urma, in care intreg Mapamondul tremura in fata unei tarisoare de undeva de la capatul lumii. Eternul joc de huligani in care cuvantul de ordine este "domnule", si in care nu exista reguli, ci "legi".

Astazi am dat de pamant cu Spania (48-3) si am mai ridicat o data Cupa Natiunilor. Se intampla des, diferenta intre Romania si Spania la rugby e cam ca cea intre Spania si Romania la PIB-uri. Ne pregatim de Mondial (spre deosebire de alte sporturi, la rugby n-am lipsit de la vreunul).

Pe "Arcul de Triumf" a fost splendid. N-are tribunele lui Ellis Park, iar Milleniun Stadium e in alta galaxie, dar tot a fost frumos. S-a umplut de copii de 10 ani veniti cu parintii, adolescenti in gasca, ceva batranei care sigur au vazut cum, demult, bateam Franta si inghesuiam Anglia (sper sa am macar varsta lor cand o sa batem Noua Zeelanda) si un "nucleu dur" al galeriei care a cantat tot timpul. Si fete, multe fete (nu, n-ar trebui sa ne mire). O normalitate rara.
Mergeti la rugby! E frumos.


joi, 25 martie 2010

Jurnalul dintre front si iad


A fost catalogata drept "cea mai frumoasa carte de aviatie scrisa in limba romana". Personal, sunt de parere ca este una din cele mai frumoase carti de razboi scrise vreodata in orice limba, o carte care, fara sa exagerez, ar merita oricand sa stea langa operele lui Saint-Exupery.
Ioan Dobran - "Fachirul" - avea, in momentul mobilizarii sale pe frontul de Est, 24 de ani. Va ajunge comandant de escadrila si unul dintre cei mai buni aviatori ai Romaniei. Jurnalul sau, scris asa cum el insusi spune, "la lumina unei lumanari de campanie, inalta si lata ca o cutie de crema de ghete", este o carte cutremuratoare, de un dramatism dureros. Cu atat mai mult cu cat scrierea sa este frusta, sincera, deloc filtrata artistic, asa cum ar fi facut, poate, un scriitor de meserie. Si cu atat mai mult cu cat (ceea ce mi-a placut cel mai tare) dincolo de avioane, misiuni, dueluri ... razbate adevarata lupta, poate mult mai grea: aceea a fiintei umane de a-si pastra ratiunea in plin razboi lipsit de orice ratiune. Amintirea lucrurilor dragi de acasa in mijlocul bombardamentului, sau refuzul de a mitralia de sus infanteristi inamici care n-ar fi avut nicio sansa, sunt cele mai graitoare semne ca Ioan Dobran a reusit sa ramana OM in mijlocul infernului, ceea ce valoreaza infinit mai mult decat titlul de as cu 13 victorii la activ.

Si cred ca merita aici redat un scurt pasaj, poate cel mai edificator pentru intreaga carte:

"30.09.1943. [E interesant!] Chiar foarte interesant! Si azi am angajat doua lupte aeriene dintre care cea de-a doua a fost grozava. Din nou avioanele rusesti de ieri, silueta fina, motor in linie, foarte manevrabile si fug grozav. ("Spitfire", livrate Rusiei de catre UK in 1942) Faceau protectie in zona Balsoi - Tocmac si erau 6 bucati. Am luat inaltime peste ele la 6500 m, apoi fiind sigur ca mai sus nu e nimeni lansat, am intrat ultimul in sirul indian pe care il faceau ele. O buna bucata de timp, inainte de a trage, s-au invartit fara grija. Credeau ca suntem de-ai lor. De-abia pe urma s-a lamurit cel din coada, si cand s-a trezit cu trasoarele tunului si mitralierelor pe langa el, a degajat in stanga jos. Nu stiu daca a fost atins, dar nu a mai revenit in formatie, deoarece urmarea a fost doi contra cinci in inca trei sau patru atacuri pana la terminarea munitiei[...] Si azi au venit Boston-urile si ne-au bombardat de la inaltime mare. A doua casa de peste drum e facuta praf. Noi nu mai avem geamuri, incolo e bine. Nu stiu de unde a adus Nicola, soldatul meu de ordonanta, un iepuras mic, gri, tare dragut, si nu stiu de ce, dar cred ca i-ar face mare placere Soranei sa-l aiba. Imi amintesc clipele in care in Bucuresti, cu nasul lipit de o vitrina, se uita la niste iepurasi de plus de care s-a despartit foarte greu. Era in preajma Craciunului de anul trecut. Liana aplecata spre tinerete. Ce departe par timpurile acelea! O zi are alta dimensiune si prin asprimea si duritatea ei, capata pret."


duminică, 14 martie 2010

miercuri, 10 martie 2010

Legenda cavalerului rosu


Baronul Manfred von Richthofen - supranumit "Baronul Rosu" sau "Zburatorul Rosu" - este unul din cei mai faimosi piloti de vanatoare din toate timpurile. Figura emblematica a primului razboi mondial, von Richthoven a devenit celebru atat pentru calitatile sale de luptator si comandant (la 25 de ani i se incredinteaza comanda unei unitati de elita a Luftstreitkräfte - Aviatia Imperiala Germana, predecesoarea Luftwaffe - cat, mai ales, pentru stilul sau usor excentric de a vedea razboiul. Pe cat posibil incerca sa evite uciderea aviatorului inamic, si le cerea imperativ acelasi lucru si pilotilor din subordine, concentrandu-se pe scoaterea din lupta a avionului si reducand duelul aerian la o confruntare sportiva, cavalereasca. Mai mult, este de notorietate gestul sau de a-si vopsi avionul in rosu aprins, facandu-l astfel vizibil si usor de identificat de la mare distanta, impotriva regulamentelor militare - de unde i se trage si porecla. A obtinut in felul acesta nu mai putin de 80 de victorii aeriene (record al primului razboi mondial), iar atitudinea sa va fi onorata de multi piloti germani din cel de-al doilea razboi (unii dintre ei chiar avand sute de victorii) - un exemplu fiind marele Adolf Galland. A disparut in misiune in 1918, la nici 26 de ani, in lupta cu mai multe avioane britanice. Nu se stie nici pana astazi numele pilotului care l-a doborat (exista teorii care sustin ca a fost ucis, ironia sortii, de un glont tras de la sol).

"Der Rote Baron" (2008, regia si scenariul Nikolai Müllerschön) este un film inspirat din viata si faptele lui von Richthofen, dupa parerea mea foarte bun, recomandabil nu doar impatimitilor filmelor de gen. Personajele si intamplarile sunt in marea lor majoritate reale, cu ceva "licente poetice" pe alocuri, iar distributia este una reusita: un foarte tanar Matthias Schweighofer alaturi de frumoasa Lena Headey ("300", "The Sarah Connor Chronicles"), si de Til Schweiger, admirabil in "Inglourious Basterds" si "Knocking on Heaven's Door". Luptele aeriene sunt veridice si spectaculoase, chiar daca unele scene sunt "lacuite" cam mult totusi pentru un film de razboi. Sau ne-am obisnuit noi cu cenusiul de Ferentari al filmelor romanesti. Mi-au placut mult, de asemenea, coloana sonora si introducerea, o scena cu aer idilic din copilaria lui von Richthofen si a proaspat inventatelor masini zburatoare.


duminică, 7 martie 2010

joi, 4 martie 2010

Zbor la feminin


Motto: "It is foolish and wrong to mourn the men who died. Rather we should thank God that such men lived." - G-ral George S. Patton

Departe de mine gandul de a contesta cuvintele faimosului general Patton, dar as indrazni totusi sa le completez: "... and such women!". Pentru ca daca ele nu ar fi existat, istoria aviatiei romanesti, si de ce nu, a Romaniei, ar fi fost lipsita de una din cele mai frumoase, dramatice si emotionante povesti ale sale.

Intre cele doua razboaie mondiale industria aeronautica romana luase un asa avant incat fabrica IAR de la Brasov se putea lauda la un moment dat cu locul 4 in lume ca intindere, capacitate de productie si numar de angajati. Presedintele forului international al aviatiei sportive era un roman, escadrile si piloti romani faceau furori la show-uri aeriene atat in Europa cat si peste ocean (promit ca am sa va povestesc candva despre "Dracii Rosii") iar aviatorii si parasutistii nostri stabileau record dupa record. De asemenea, Romania este una din primele tari care au acordat brevete de pilot si de parasutist unor femei. Intr-un asemenea context, nu este de mirare ca in aviatia romaneasca s-au acoperit de glorie atat descendenti ai vechilor familii aristocrate ("Bazu" Cantacuzino, Marina Stirbey) cat si tineri provenind din cele mai modeste sate ale Romaniei (Constantin Lungulescu, Alex Serbanescu, Smaranda Braescu). Iar cea care a demonstrat poate cel mai bine acest fapt, prin insasi componenta sa, a fost Escadrila 108 Transport Sanitar. Sau, pe scurt, "Escadrila Alba".

Nu stiu cat timp si cat spatiu ar fi necesare pentru a parcurge, in intregime, povestea acestei mici unitati unice la nivel mondial. Despre ea s-au scris carti, s-au facut documentare, au scris jurnale. In 1944 s-a facut chiar un film inspirat din viata ei, cu Lucia Sturdza-Bulandra. Ce vremuri!

Escadrila Alba ia fiinta in 1939 printr-un ordin al Ministerului Aeronauticii, la propunerea printesei Marina Stirbey - ea insasi o aviatoare cu experienta. Compusa initial din 4 fete inimoase (Mariana Dragescu, Virginia Dutescu, Nadia Russo, Irina Burnaia si printesa Stirbey insasi) si activand pentru inceput ca o formatiune civila, escadrila folosea cateva aparate RWD-13 aduse de pilotii lor polonezi refugiati in Romania (inca neutra) in urma invaziei naziste. Scopul era ca, in eventualitatea intrarii tarii noastre in razboi, unitatea sa ofere sprijin medical trupelor de pe front. Avioanele erau vopsite initial in alb, de unde supranumele. Odata cu demararea campaniei de pe frontul de Est, unitatea este incorporata in Fortele Aeriene Regale, primeste culori de camuflaj si membre noi - Victoria Pokol, Stela Hutan-Palade, Maria Nicolae si celebra Smaranda Braescu.
Din prima pana in ultima zi de razboi, de la Odessa la Viena, Escadrila 108 Transport Sanitar si-a facut cu prisosinta datoria, salvand vietile a cel putin 1500 de militari romani. Faptul ca pilotau avioane sanitare neinarmate si ne-escortate nu le-a scutit de atacurile aviatiei de vanatoare rusesti, de artileria de la sol, de partizani, de tot ce inseamna razboi aerian.

"Nu stiu daca ne era frica. N-aveam vreme sa ne gandim la asta. Dar nici un moment nu ne-a trecut prin cap sa renuntam. Eram fericite ca ne aflam in linia intai, ca putem fi de folos. Si daca plecam acasa ca sa scapam de razboi, pe nefericitii aceia cine-i ma ajuta?", justifica, aproape imposibil de inteles pentru noi astazi, Mariana Dragescu.

Aviatorii germani specializati in astfel de misiuni le poreclisera "eine kleine Konkurrentz". Soldatii romani le confundau cu ingerii.
Dupa razboi a urmat traiectoria clasica a tot ce era frumos, aristocrat si boem in Romania. Fetele au fost marginalizate, exilate, umilite. Mariana Dragescu a fost incadrata ca telefonista. Smaranda Braescu a luptat in munti, impreuna cu "Sumanele Negre", inainte de a se imbolnavi de cancer. Marina Stirbey a fost nevoita sa isi castige existenta vanzand ultimele lucruri valoroase din casa. A parasit intr-un final Romania, stabilindu-se la Paris. Tara nu mai avea nevoie de eroi.

N-ar strica sa aruncati un ochi:
Ziarul Financiar
Enciclopedia Romaniei
Jurnalul

Merita, va asigur.