In which God we trust

Ultima bomba e ca ar urma sa inceapa lucrarile la Catedrala Mantuirii Neamului. Teoretic n-ar trebui sa ne facem probleme, lucrarile tot incep la biserica asta de pe vremea lui Carol I. Practic, s-ar putea ca de data asta sa fie groasa - oamenii sunt chiar pusi pe treaba si chiar se doreste demararea constructiei incepand cu August 2010. Conform presedintelui comisiei tehnice, Nicolae Noica, costurile s-ar ridica la 400 milioane Euro (fara a fi luate in calcul suplimentarile inerente la un astfel de proiect, si inca n-a zis nimeni cat ar urma sa consume anual toata hardughia). Biserica va avea inaltimea de 120 m (pentru comparatie, Palatul Parlamentului se invarte pe la 90 m), capacitatea de 5000 persoane si urmeaza a fi dotata cu lifturi, lanturi de magazine (probabil pentru lumanari, calendare si matanii) si un hotel.

Mi se pare normal. Suntem in plin avant economic fara precedent, tocmai vor fi triplate pensiile si salariile profesorilor, avem spitale cu dotari de Star Trek, ni se intorc din SUA si Canada legiuni intregi de medici si ingineri iar somajul a ramas in dictionarul de arhaisme. Motivele pentru un mic efort de 4 ani si sute de milioane de euro sunt profund spirituale: "sa aibe si Bucurestiul o catedrala!" iar solutia arhitecturala este de o rara sensibilitate si subtilitate: "pridvorul va avea forma unui potir, care va incepe la mijlocul ei, astfel incat sa para o biserica tinuta intr-un potir" - PF Daniel.

Lasand la o parte aspectele economice ale problemei (am stabilit ca tocmai le-am rezolvat, da?), ca unul care nu merge prea des la biserica stau si ma intreb: este orgoliul prostesc de a avea o catedrala in Bucuresti de natura sa atraga mantuirea divina asupra poporului roman, mai ales ca orgoliul era, ultima oara cand am verificat, unul din pacatele capitale? Nici macar nu cred ca inaltele fete bisericesti sunt sigure de folosirea corecta a termenului "catedrala"- nu orice biserica mare este neaparat o catedrala (biserica principala a unei eparhii) dupa cum nu orice catedrala este neaparat gigantesca.

Arhitectural vorbind, noua constructie nu aduce nimic nou, deci nu are cum si nu va avea niciodata cum sa concureze cu atat de invidiatele monumente ale Vestului - construite de-a lungul a sute de ani, cu bani din zeci de razboaie "sfinte" si cu pretul vietilor a mii de sclavi. Spiritual, nu vad cum m-as situa mai aproape de Dumnezeu intr-un astfel de monstru din beton, printre lifturi, magazine si hoteluri, si in plus, la pachet cu alta minunatie - Casa Poporului - decat intr-o bisericuta de lemn din Maramures sau decat in biserica de pe strada copilariei mele, in care am fost botezat, in care m-am spovedit prima data si in care mi-am luat ramas bun de la bunica. In plus, fara a fi un specialist in spatiul sacru, dar totusi, ca arhitect, stiu ca ortodoxia, prin insasi esenta ei, a promovat timp de secole o cu totul alta tinuta a edificiului de cult: mai aproape de scara umana, mai putin opulenta, mai introspecta. Vreau sa vad in Grecia, leaganul ortodoxiei, o biserica de asemenea proportii si dimensiuni. Exista prin Rusia - tara care, sa recunoastem, ne-a blagoslovit cu multe minuni.

Iar ca simplu muritor, ma mai intreb ceva: oare nu ne-am simti mult mai impacati cu noi si cu Dumnezeu daca am deschide bisericile, cele care exista pe fiecare strada in Bucuresti, ziua si noaptea, precum la catolici? Sau si mai bine, oare n-am fi mai buni daca am incerca sa ne mantuim INAINTE de a pasi in noua catedrala, fara a mai scuipa pe jos, fara a ne mai injura in trafic si fara a ne mai uita cu jind inspre catedralele altora?

Respect Dennis Hopper

O scena despre care am mai vorbit pe cand blogul asta era inca la inceput. Dar este una din scenele mele favorite all time. Si tocmai a plecat dintre noi Dennis Hopper. Rest in peace, Easy Rider!

The Golden Five

Leapsa de la Garm - Top Five Oldies. Nimic mai frumos. Ce-au facut oamenii astia la vremea lor se cheama istorie. Enjoy.

5. Elvis - Always On My Mind




4. Pink Floyd - Wish You Were Here



3. Bob Dylan - Mr. Tambourine Man



2. Rolling Stones - Wild Horses



1. Doru Stanculescu - Ai Hai (cea mai frumoasa melodie din tot folkul romanesc).





Si leapsa merge la grupa mica, Sarah.

Undeva in Balcani

Unul din lucrurile care n-au putut fi niciodata spuse despre mine e ca mi-ar place Bregovic. Sa ma scuze ai sai fani die-hard (destui printre cunoscutii mei), dar nu ma regasesc deloc in muzica lui. Si totusi... iata-ma pe Zone Arena, in primele randuri chiar - minunea a fost posibila datorita faptului ca avem pile la proiectantii locatiei care au beneficiat de invitatii moca.
Public pestrit, multe ochelariste aterizate direct de la birou, ceva hipsters cu nelipsitele palarii (sa le zica cineva ca daca nu te cheama Sinatra, Humphrey Bogart sau Leonard Cohen arati penibil) familisti, sponsori, targoveti, popor.

Aceeasi reteta consacrata de ani de zile: fanfara, un cor barbatesc si doua bulgaroaice in costum traditional de-al lor pe post de backing vocals, un tobar/vocalist mai haios decat toata trupa la un loc, si renumitul Goran, care si-a ridicat fundu' de pe scaunul ala vreo 10 cm spre sfarsit. Pe langa ciorba lunga a sarbului, mult mai savuros mi s-a parut ghiveciul de lautareasca-jazz-folclor-funk si damned-if-I-know servit in deschidere de Taraful din Clejani si faimoasa Viorica de rigoare. Femeia are plamani, nu gluma, si daca ma intrebati pe mine, zic ca bate la fund multe voci feminine din Romania cu pretentii mai mari. Nu pot sa zic ca nu mi-a placut, ba dimpotriva. Si daca mai adaugam si showul Margheritei (tot din Clejani, junioara familiei) insotita de trupa sa de pitzip... animatoare, cred ca experienta a meritat banii. Pardon, efortul. Un final apoteotic pentru 3 saptamani de foc continuu. I need a drink.

Remember yesterday

E o lume mica. Teribil de mica. Sau poate doar orasul asta. Ultima persoana cu care gandeam ca ma pot intalni asa, din senin, prin Bucuresti, statea acolo, in fata mea, cu bratele incrucisate, fixandu-ma cu ochii ei verzi, imensi, ca de anime japonez, si cu zambetul acela din coltul gurii, usor zeflemist, atat de AL EI ca si aerul pe care-l respira. Nu s-a schimbat deloc. Venea de departe, tocmai din adolescenta mea. Cand pe sub geaca de blugi inima era inca intr-o bucata si saruturile inca mai aveau gust de guma cu capsuni. N-am mai vazut-o de atunci decat o data. Si de cateva ori am visat-o, dar asta nu se pune. Da, a fost frumos. Si da... imi amintesc de tine!

De 3 X Tora

Desi asa ar parea la prima vedere, TORA nu este nici numele vreunei papusi suedeze blonde cu craci lungi si nici al unei actrite romance trecuta bine de a doua tinerete. Este acronimul provenit din primele silabe ale cuvintelor "atac" si "torpila" in limba japoneza. Pe 7 Decembrie 1941 "Tora! Tora! Tora!" a fost mesajul codificat de declansare a atacului japonez asuprea flotei americane stationata la Pearl Harbor.

La 30 de ani de la celebrul eveniment, SUA si Japonia, impacate cat de cat, si-au unit eforturile pentru realizarea unui film cat mai obiectiv si exact dpdv istoric despre respectivul moment destul de nasol pentru ambele parti.
Regizat de americanul Richard Fleischer alaturi de japonezii Kinji Fukasaku si Toshio Masuda, filmul reuseste sa prezinte, echidistant si realist, succesiunea de gafe ale militarilor americani care a dus la dezastrul binecunoscut, backgroundul istoric care i-a fortat pe japonezi sa faca acest gest, precum si atmosfera din timpul luptei efective, din cockpit-urile avioanelor, de pe puntile navelor si de la sol. Acesta este de altfel si punctul sau forte, probabil mai putin relevant pentru cinefili dar util pentru pasionatii de istorie. Parte din dialoguri sunt chiar preluari din jurnalele personajelor reale particpante la actiune, cum ar fi generalii japonezi si soldatii americani.

Nu s-a facut deloc economie la materiale pirotehnice, filmari aeriene si locatii exotice, feelingul generat fiind destul de puternic, iar scara la care se desfasoara totul este intradevar grandioasa, in concordanta cu dimensiunile reale ale atacului. "Tora! Tora! Tora!" este totusi o realizare a anului 1970, adica zeci de ani inaintea perfectionarii CGI-ului, de unde si mici inconsistente notabile pentru un ochi antrenat (avioanele "japoneze" sunt de fapt vechi avioane americane cosmetizate sa para "Zero"-uri, de exemplu). Nu lipseste nici umorul soldatesc, sarea si piperul filmelor de razboi - cum ar fi un pilot japonez pus sa identifice o nava dupa o fotografie, raspunzand sigur pe el "USS Yorktown, sir!", si primind imediat replica "Tocmai ti-ai scufundat propriul portavion, idiotule!".

In Japonia filmul a cunoscut un succes urias, nu acelasi lucru intamplandu-se la vremea respectiva in SUA. Totusi, a ramas mult timp un element de referinta al filmelor de gen, un clasic pentru pasionati. Pe IMDB figureaza cu 7.5 stele.

Now this is heartbreaking

Exista pentru fiecare, undeva, o Jersey Girl.