La Strada

Pe o raza de 300 m, la mine in cartier gasesti cam tot ce-ti doreste inima cand vrei sa-ti cumperi de-ale gurii: pizzerii, berarii, laptarii, fastfood-uri, shawormerii, cofetarii, macelarii turcesti (4 la numar!!!), supermarket-uri - intr-un cuvant, peisaj obisnuit de Bucuresti, 2009. Conform proverbialului meu noroc, in punctul cel mai apropiat de blocul meu se afla o mica bacanie non-stop in care de fiecare data imi jur ca n-am sa mai intru, juramant pe care il incalc sistematic datorita comoditatii mele, si ea tot proverbiala. E meschina, neprimitoare, cu usa de metal greu si grilaj de prost gust, pe care de la bun inceput esti indemnat imperativ sa o inchizi inainte chiar de a o deschide - pentru ca "magazinul este dotat cu aer conditionat". Bun, macar stiu ca de caldura n-am sa mor inauntru. Spatiul e ingust si prost luminat iar clientela dubioasa, lucruri pe care le pot trece insa cu vederea atata timp cat nu zabovesc niciodata mai mult de doua-trei minute. Cu adevarat enervante sunt insa cele doua vanzatoare (mama si fiica, presupun). Salutul casei, de obicei facandu-se auzit din spatele unor rafturi inalte sau de sub tejghea, unde una din ele vesnic are cate ceva de trebaluit, este invariabil "ce va dau?". Ofteaza tot timpul si au priviri rele, e evident ca le deranjezi din perpetua aranjare a pungilor cu seminte si chipsuri. Nu tin minte sa mi se fi raspuns la "buna seara" sau "multumesc".

La ani lumina distanta, undeva la coltul strazii, era pana de curand o patiserie cu nume simpatic - "Dulcineea". Tot o afacere de familie. Dar nici urma de gratii. Un paradis al bunatatilor, de la tarte si "nuferi" la strudele cu... orice. Intr-un colt, cateva masute la care mamicile cartierului isi indulceau odraslele la o inghetata si un ecler. Mirosea a vanilie si cafea, te primeau cu tinuta impecabila, zambetul pe buze si o glumita bine plasata. Nu stiai cum sa faci sa mai ramai o secunda in plus.
Cu toate astea "Dulcineea" a dat faliment.
E criza. De-ale strazii.

Povesti cu cavaleri

Credeam ca Hollywood-ul si batranul continent si-au marcat destul de clar teritoriile in ce priveste target-ul filmelor produse: americanii cu starurile si publicul de multiplex, europenii cu frantuzismele de premiat la festivaluri elitiste. In mare parte este adevarat, dar exista si exceptii.
"Les Chevaliers du Ciel" -regia Gérard Pirès, Franta, 2005 - este un exemplu. Unul dintre putinele filme non-americane de aviatie din epoca moderna, filmul isi plaseaza actiunea in zilele noastre si beneficiaza din plin de progresul tehnologic in materie de filmari aeriene inregistrat de la clasicul Top Gun. Pentru ca nu putea scapa de o astfel de comparatie, as zice ca filmul francez este mult mai alert si mai realistic, desi ii lipseste atmosfera si feelingul din pelicula lui Tony Scott. Scenariul este destul de plauzibil (un prototip de Mirage2000 modernizat este furat chiar de pe pista de la Farnborough de catre o grupare ostila si doborat de doi piloti francezi deasupra Marii Nordului, impotriva ordinelor, de unde un intreg sir de complicatii) si abunda in dogfight-uri spectaculoase, filmate efectiv in aer (iarasi, o deosebire fata de Top Gun, montat in mare parte in simulatoare la sol). Nu lipsesc nici prezentele feminine, poate nu la fel de stralucitoare precum Kelly McGillis acum 23 de ani, dar veridice: pilotul american aflat la schimb de experienta, frantuzoaica cea blonda, consiliera guvernamentala infipta care le stie pe toate.
Per ansamblu, un film comercial si usor, dar placut si antrenant. In plus astfel de filme functioneaza ca foarte eficace metode de recrutare pentru institutiile de gen, multi adolescenti vazandu-se deja in cockpituri.

Si in loc de incheiere, un banculet
Q: -Cum se numeste un avion frantuzesc de lupta care le vine in ajutor in desert soldatilor americani?
A: - Mirage! :)

Cu inima departe

Pentru relaxare

Despre Buckethead am mai vorbit. Pe numele sau adevarat Brian Patrick Carroll, este genul de artist introvertit pana in maduva oaselor, un mister chiar si pentru cei mai devotati fani, care vorbeste rar si doar din spatele unei masti albe. Multa lume a spus despre el ca ar fi autist. Adevarat sau nu, un lucru e cert - este un magician al chitarii. Avand un Flying V personalizat drept instrument predilect, Buckethead merge de la jazz la ambiental si heavy, stapanind de asemenea bassul, percutia, si chiar robotdance-ul.
Se spune ca a compus albumul "Colma" pentru ca mama sa, recuperandu-se dupa o operatie de cancer, sa poata asculta ceva linistitor pe patul de spital. "For mom" este, zic eu, o capodopera.

Words

Late 90s. Striveam tigarile sub talpa, ne taram in clase si injuram de mama focului timpul ramas pana la bac. Dupa plecarea Narcisei - Diriginta, cu D mare - pentru noi, a 11-a B, liceul se transformase intr-o gluma proasta. Candva cea mai buna din tot judetul, clasa noastra, privata de singurul profesor pe care il respectasem vreodata cu adevarat, devenise mai putin decat suma componentelor ei: 30 de indivizi - tocilari, punkeri, copii fitosi de bani gata si combinatii din toate 3 - incapabili sa mai formeze un intreg. Sunase de intrare si ca de obicei, in minutele de pana sa inceapa urmatoarea ora era o harmalaie de nedescris.

De regula, in astfel de situatii se dadea alarma, dar atunci, nu stiu prin ce intamplare, reflexul n-a functionat. Usa clasei, usa aceea inalta, din lemn masiv, vechi, vopsita crem pe dinauntru si cafeniu pe dinafara, se deschide si apare in cadrul ei Directorul. Un tip inalt, cu parul alb (nu carunt, alb!), solid, cu o vigoare de admirat pentru varsta lui. Preda romana si ar fi trebuit sa se bucure de mult de pensie, dar cum nu prea avea de ce se bucura, a mai continuat sa predea cativa ani buni. Nu l-am avut profesor si nu tin minte sa fi regretat atunci. Invatam in ultima sala din aripa de nord a cladirii - mai exact langa buda fetelor, "unde meritam!", cum malitios ne intepase profa de franceza - si patrula des prin zona, la vanatoare de fumatori. "Ce ora aveti acum?" Credeam ca o sa-l trimita iar la frizer pe Filip si o sa-l traga pe Costin de cercel. A facut doar cativa pasi, pana la fereastra, si cum obiceiul era sa ne ridicam in picioare cand intra un prof, nu ne-a facut semn sa ne asezam, caci n-avea de gand sa stea mult. Ne-a tinut insa un curs fabulos despre cea mai apriga putere din cate exista pe lume: puterea cuvantului. Despre puterea lui de a muta muntii si de a crea destine . Cuvantul, care sta la baza oricarei capodopere precum o simpla piatra in marile Piramide. "La inceput, a fost cuvantul" - spune Biblia. Cu doua cuvinte, Avram Iancu a pus in miscare o armata: "No hai!".

30 de perechi de ochi de 17 ani priveau hipnotizate. Pentru un minut, Directorul transformase din nou tocilarii, punkistii si ciudatii, intr-o CLASA.

The Christians - Words

Diverse alte lumi

L-am descoperit pe Enki Bilal acum cativa ani - vreo 4 - cand am vazut "Immortel".
Imi place lumea lui, populata cu figuri angoasate, chinuite de conflicte interioare si frustrari, penduland intre iubiri melancolice si sex violent.






www.entertainmentearth.com

Remember Freddie

Un singur lucru ar fi facut noaptea de 20 Aprilie 1992 sa fie cu adevarat perfecta. Prezenta lui Freddie Mercury pe scena, cu Wembley-ul la picioare. N-a fost sa fie. Dar mi-as fi dorit. Aveam, pe atunci, 12 ani.

O ora din August

Cum s-a dus vara, ne-am intors mai toti de prin vacante, si cum in ultima vreme am cam uitat in jurul carui subiect se invarte blogul asta, cred ca putina istorie nu strica. As fi vrut sa postez asta in August - sa fiu in ton cu titlul, scolareste - dar cum informatia nu se aduna singura, am intarziat putin. Sa ne amintim, asadar:

"Rapus de usturimea aceea ingrozitoare, am deschis carlinga pregatindu-ma sa sar. Mai tirziu, americanii au spus ca am sarit. Nu am sarit... Am incercat sa iau putina inaltime tragind usor maneta; era prea jos ca sa pot sari... Arsurile ma chinuiau ingrozitor, ma temeam sa nu explodeze avionul. In momentul acela ingrozitor am vazut un bombardier desprinzindu-se din formatie si venind sa ma atace. Avionul meu scotea fum; el tragea direct in mine cu toate mitralierele din fata. Nu ma mai puteam apara, chinurile devenisera insuportabile. Am virat usor pe stinga colosului, picand usor spre motoare, decis sa intru in el... Am simtit o caldura puternica si atit. M-am trezit intr-un spital”. - sunt cuvintele sublocotenentului Carol Anastasescu, pilot de IAR80, eroul unei performante unice in aviatia romaneasca, si rarissime la nivel mondial: ciocnindu-se frontal cu un B24 american, a supravietuit. Echipajul bombardierului nu.


"Avionul lui Baker ardea deja de vreo 3 minute. Aripa dreapta incepuse sa se dezmembreze. Nu credeam ca cineva mai poate fi in viata in acel avion, dar cu siguranta cineva il pilota, conducand formatia printre sondele de petrol." - locotenent Carl Barthel, amintindu-si de eroismul comandantului unitatii 93rd Bomb Group, colonelul Addison Baker, care, cu avionul pe punctul de a se dezintegra, desi putea recurge la o aterizare fortata, si-a condus echipajele deasupra tintei, asa cum le promisese la plecarea in misiune. Din avionul lui Baker nimeni nu a supravietuit. Intregul echipaj a ars in incercarea de a se catapulta.

Sunt marturii ale supravietuitorilor uneia din celebrele batalii ale celui de-al doilea razboi mondial : "Operatiunea Tidal Wave".

Despre primul raid american deasupra Romaniei nu s-a zis niciodata prea mult . 12 avioane ratacite intr-o misiune ce s-a dorit a fi de bombardament, dar a sfarsit mai mult ca una de recunoastere. Cu autoironie, pilotii americani spuneau ca in afara de ei, nimeni n-a stiut de misiunea lor, nici macar artileristii romani de la sol.
Sfarsitul comediei avea sa vina insa repede.
Intr-o duminica de vara, 1 August 1943, 180 de bombardiere B24 Liberator (1726 aviatori) cea mai mare formatie de bombardiere plecata intr-o singura misiune, la acea data - au atacat rafinariile de petrol din jurul Ploiestiului. Apararea antiaeriana a raspuns pe masura. Dupa 50 de minute de infern, 35 de avioane americane erau doborate deasupra Romaniei (20 de aviatia romano-germana, scor 8-12 pentru nemti), 15 de artilerie. Doar 88 s-au intors la bazele de plecare din Libia si Italia. Restul s-au prabusit deasupra Bulgariei si Greciei, sau au aterizat, avariate, in Turcia neutra. 310 aviatori americani si-au gasit sfarsitul, 130 au fost grav raniti iar 108 au cazut prizonieri. 93rd Bomb Group "Circul Ambulant" nu a mai fost refacuta niciodata. Romania a pierdut 2 (doua!) avioane de vanatoare si cateva baterii de tunuri antiaeriene, dar greul pagubelor a fost suportat de populatia civila, sute de oameni murind sau ramanand fara adapost.

Strategii militari americani au prezentat misiunea ca fiind o victorie. A fost una platita din greu. Mai mult, "Tidal Wave" nu si-a atins decat partial obiectivul. Rafinariile - "Unirea", "Columbia", "Astra Romana", "Romano-Americana", "Concordia - Vega" - fie au scapat neatinse, fie au putut fi refacute, revenind in decurs de cateva luni la productia normala. Cu toate acestea, a fost cea mai decorata misiune a USAF din intreg razboiul. Fiecare echipaj supravietuitor a primit cate o "Silver Star", si au fost oferite nu mai putin de 5 "Medal of Honor", cea mai inalta distinctie militara americana.

Era doar inceputul. Raidurile americane si britanice s-au succedat timp de un an de zile, lovindu-se de fiecare data de riposta dura a aviatiei romanesti. Fiecare inclestare avea sa se soldeze, totusi, cu pierderi dureroase de ambele parti. La 23 August 1944 Romania rupe alianta cu Germania nazista si bombardamentele inceteaza. Se murise insa destul.