miercuri, 27 aprilie 2011

Wierd Stuff


       Aeroportul International din Denver, Colorado, USA, este, daca nu una din cele mai misterioase realizari ale arhitecturii vremurilor noastre, atunci cu siguranta una din cele mai controversate.  Despre misterele ce il inconjoara s-au scris carti si s-au realizat documentare.  Explicabile sau nu, cert e ca despre Denver International Airport (DIA) se vorbeste pe multe meridiane ale lumii, rezultand un efect cel putin speculabil din punct de vedere al marketingului, daca nu mai mult de atat.
Cu o suprafata de 137 kmp si o capacitate de 50 milioane pasageri pe an (http://flydenver.com) Aeroportul International  Denver (DEN in codul IATA) este cel mai mare aeroport al Statelor Unite si al treilea din lume dupa  King Fahd International Airport (Arabia Saudita) si Montréal-Mirabel International Airport (Canada). Este realizat dupa planurile biroului de arhitectura Fentress Architects, sub conducerea arhitectului american Curtiss Fentress. Geometria suprafetelor sale de fibra de sticla, sustinute de cabluri metalice, aminteste de peisajul specific Muntilor Stancosi americani.
    Pana aici nimic misterios. Controversele sunt insa legate de decoratiunile cu o simbolistica bizara, total neobisnuita pentru un spatiu cu o asemenea functiune.  In marea majoritate a aeroporturilor lumii calatorul descopera spatii ale caror elemente decorative trateaza fie imagistica zborului, fie atractiile turistice sau elementele specifice din tara sau orasul respectiv – tratate, dupa caz, de o maniera artistica sau pur comerciala. In locul machetelor de avioane si al imaginilor cu stewardese zambitoare si elegante, Denver International ofera pasagerilor simboluri pagane, sculpturi bizare si picturi murale cu mesaj terifiant. 
Inca de la intrare te intampina un cal albastru cu ochi rosii, demonici, realizat din fibra de sticla. Sa ne amintim de pasajul biblic “si am privit, si am vazut iesind un cal vanat, iar pe el era un calaret ce se numea Moarte, si iadul venea in urma sa”. (Revelatii 6:4-8). Calul din Denver nu are calaret, dar de notat ca si-a ucis propriul creator (artistul Luis Jimenez a murit strivit de o bucata desprinsa din sculptura in timp ce lucra). Iar ceea ce “vine in urma” nu e cu nimic mai linistitor.
     In sala principala de asteptare a aeroportului, supranumita “The Great Hall” se afla ingropata o “capsula a timpului”, ce contine, potrivit site-ului oficial al aeroportului, elemente din cultura orasului Denver (suveniruri legate de echipa locala de base-ball, cultura amerindiana, etc). Placa de piatra sub care este ingropata capsula are insa gravata pe ea, fara niciun echivoc, cunoscuta emblema masonica, cu echerul si compasul cuprinzand intre bratele lor litera G. De retinut.
Aeroportul gazduieste si o serie de picturi murale oarecum, sa zicem, neortodoxe. In orice caz, nu genul de pictura pe care un pasager ar vrea sa o vada inainte de a calatori cu avionul. Sunt de fapt patru lucrari a caror tema, potrivit pictorului Leo Tanguma, ar fi armonia, pacea si natura. Cum spuneam, potrivit artistului. Pentru ca picturile infatiseaza de fapt imagini apocaliptice, cu o simbolistica si estetica  macabra, precum si imagini idilice, dintr-o lume vadit post-dezastru. Ele pot fi analizate in detaliu aici, si las la latidunea cititorului interpretarea povestii din spatele simbolurilor (sau identificarea lor).
    Misterele nu se opresc aici. Scrieri ciudate, intraductibile, si alte simboluri necunoscute de marea masa a calatorilor, reprezentari ale unor fenomene cosmice precum eclipsele impodobesc pavimentele din Denver International. Sculpturi infatisand garguie iesind din valize completeaza spectacolul. 
Intrebarea care se naste ar fi: de ce un aeroport decorat in acest fel? Gaselnita de marketing, tertip de artist dornic de publicitate sau scop bine definit? Marturisesc ca citind despre DIA am devenit cel putin curios de a-l vizita, in eventualitatea in care as ajunge vreodata in Denver.  

miercuri, 13 aprilie 2011

Razant

Am vazut "Portretul luptatorului la tinerete". Il asteptam de vreun an si jumatate. O aparitie putin bizara in cinematografia noastra contemporana, in care nu esti cool daca nu filmezi dupa vreun dos de bloc sau in vreo puscarie. Ca film nu pot spune ca m-a impresionat foarte tare - lung, lent si predictibil (nu mai vorbesc de omniprezentul Razvan Vasilescu, in rol de... bineinteles, politruc), dar am incercat sa nu il privesc ca pe un film artistic, ci ca pe un documentar. Tinerii care au refuzat sa traiasca in comunism si au dus mai bine de 20 de ani un razboi de gherila in munti impotriva militiei si trupelor de securitate meritau o astfel de evocare. Despre ei nu s-a vorbit deloc inainte de 89 si s-a scris foarte putin dupa, fiind, din cate stiu eu, unul din cele mai putin cunoscute episoade ale istoriei noastre. Totusi mi-ar fi fost greu sa localizez anumite personaje si fapte daca nu as fi citit o parte din cartea lui Ion Gavrila Ogoranu "Brazii se frang, dar nu se indoiesc" - figura centrala a filmului. De aprofundat.

Felicitari Sandra Izbasa si Flavius Kocsi - suntem mandri de voi! Pacat ca primele pagini din ziarele de sport sunt rezervate acelorasi mari anonimi din fotbal. 

Daca tot am ajuns la sport - noul stadion national e aproape gata. Se vede frumos cand trec pe langa el de la serviciu, dar are doua mari hibe - e copia unui stadion din Franta, si nu poate gazdui meciuri de rugby. 

Pana la un post ma consistent, a bientôt!

de noapte

Iertata-mi fie absenta, dar mi-e un dor nebun de un tren de noapte.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Missing the times with light-blue skies

Ei bine, dragii mei, asa cum bine spune si batranul Cat STEVENS, intr-una din melodiile sale - Remember the Days of the Old Schoolyard, in iuresul vietii se mai strecoara, din cand in cand, fie ca ne place sau nu, momente ale aducerilor aminte! Si-am sa incerc sa (re)asez acum, in cele ce urmeaza, piesele unui puzzle (re)gasit intr-un cufar al sufletului, un dar nepretuit pe care, deopotriva, copilaria si adolescenta mi l-au daruit candva...!

...............................................................................................................................................................................

Remember the days of the old schoolyard
We used to laugh a lot
Don't you remember the days of the old schoolyard

When we had imaginings
And we had all kind of things
And we laught
And needed love
Yes, I do, oh and I remember You....!

Cum as putea sa incep altfel, daca nu cu (re)asezarea pe tapet a unor imagini vii, imagini pe care le voi purta cu mine, iarasi si iarasi, pana la capatul vremurilor...! Iata, un loc intesat de stradute, toate vesele si primitoare si, ceva mai in departare, rasfirate cu grija, piatete cu alura germanica din piatra! Un loc in care insusi timpul este mai rabdator cu oamenii, un oras de poVeste, care te invita, iarasi si iarasi, sa-l (re)descoperi, fie ca esti calator sau localnic, sa spui, mai departe, poVestea Sa!
Ma invadeaza, cu o bucurie nemarginita, amintiri din perioada liceului, when we used to laught a lot, cand lumea intreaga ni se infatisa intr-o singura culoare - albastrul cerului senin de vara, un tablou angelic in al carui decor admiteam doar dansul vreunei perechi de soimi sau acvile, in calitate de martori ai timpului si nebuniilor noastre!
Afisam un entuziasm neobosit pentru muzica, iesirile si povestile de taina cu gasca, drumetii montane, unele organizate chiar fara stirea parintilor, si care, odata descoperite, le-au dat serioase batai de cap!!!
Aaa, sa nu omit partea legata de corespondenta dintre mine si prietenele mele, Amelie si, mai apoi, Elena, (R.I.P.) cu care povesteam, in scris, dar nu asa, oricum, ci in timpul orelor, adunand, ulterior, vrafuri de foi volante, despre iubiri si vise de-ale noastre, despre bucurii izvorate din te miri ce lucruri mici, despre tristeti si deziluzii, despre toate ale noastre, asa cum numai noi, la vremea aceea, am stiut sa o facem!
Atunci traiam intens fiecare zi, imi umpleam sufletul cu albastrul cerului, cu stralucirea unei dimineti sau cu aurul unei salcii, atunci simteam ca viata nu are sfarsit, ca sunt nemuritoare...!
In universul redat de acum, copacii se rup din radacini si pleaca spre cer, stelele, pamantul, soarele si orbitele lor pornesc in larg, manate de doruri nespuse...

Amaliei, cu mare drag, Elenei, in semn de omagiu!

NB: e posibil sa revin cumva, candva, asupra acestei postari!

Ganduri de bine tuturor,
L