luni, 22 decembrie 2008

Asteptand sa vina Mosul


Sa stiti ca treaba e foarte serioasa. Atat de serioasa incat una din cele mai performante institutii din lume, NORAD (Nort American Aerospace Defense Command), are grija, an de an, sa iasa bine. Poate nu stiati, dar Comandamentul Apararii Aerospatiale a Americii de Nord are, in aceasta perioada, (printre altele, bineinteles) misiunea de a urmari traseul lui Mos Craciun pe cerul planetei, de la Polul Nord, in jurul lumii si inapoi. Si mai mult, de a o comunica, prompt si profesionist, de fiecare data cand i se solicita, celei mai competente autoritati in materie: copiii.

Totul a inceput in 1955 cand un magazin din Colorado Springs anunta pustimea nerabdatoare din oras, printr-o reclama la radio, sa sune la un numar special infiintat in acest scop, pentru a primi date despre pozitia Mosului in acel moment, astfel incat sa stie cand isi vor primi, in sfarsit, cadourile mult asteptate. Numai ca printr-o eroare tehnica, linia nou-infiintata directiona apelurile, nici mai mult nici mai putin decat catre biroul colonelului Harry Shoup, comandantul de atunci al sus-numitei unitati militare (pe atunci CONAD - Continental Air Defense Command). Primul pusti care suna intra deci in legatura cu unul dintre cei mai importanti oameni al Statelor Unite. Desi nu mica i-a fost mirarea, colonelul Shoup, deloc lipsit de simtul umorului, nu vrea sa strice placerea copiilor si cere oamenilor sai de la statiile radar sa-i furnizeze coordonatele posibile ale unui corp zburator care s-ar deplasa, la o adica, dinspre Polul Nord, pentru a le transmite mai departe. Operatorii radar intra si ei in joc si astfel o noua traditie se nascuse.

De atunci, CONAD, devenita cativa ani mai tarziu NORAD, isi executa constiincios cea mai frumoasa misiune din an: supravegherea traiectoriei lui Mos Craciun. Iar ea este, mai nou, vizibila pe Google Earth. Daca sunteti nerabdatori, puteti sa urmariti drumul Mosului aici. Cadouri frumoase si Craciun Fericit !

vineri, 19 decembrie 2008

O altfel de frumusete










Fotografiile, bineinteles, nu imi apartin. Ele pot fi gasite aici:
Dar cum, in curand, despre "21" se va vorbi doar la trecut, gandesc ca nu e rau sa ne bucuram de ele impreuna.

miercuri, 17 decembrie 2008

Zbor de iarna

Rectific - ASTA imi doresc eu anul asta :)







http://www.airplane-pictures.net

luni, 15 decembrie 2008

Better Days




Asta imi doresc eu anul asta.

luni, 8 decembrie 2008

Asa am fost candva

Multumita Mihneei, mi-am adus aminte de farmecul unic al vietii de student la arhitectura. Cei care n-au avut placerea de a gusta din acest minunat fruct au acum sansa de a afla ce au pierdut.

Asadar, you know you are an architect student when:

The alarm clock tells you when to go to sleep.
You're not ashamed of drooling in class anymore, especially during Structures lectures
You know what Superglue tastes like.
You celebrate space and observe your birthday.
Coffee and Red Bull are tools, not treats.
People are nauseated just by smelling your caffeine breath.
You are surprised when you see a new building in your school.
You think it's possible to create space.
You've slept more than 20 hours non-stop in a single weekend.
You fight with inanimate objects.
You've fallen asleep in the bathroom.
Your brother or sister thinks he or she is an only child.
You've listened to all your CDs in less than 48 hours.
You're not seen in public.
You lose your house keys for a week and you don't even notice.
You've brushed your teeth and washed your hair in the university's bathroom.
You've discovered the benefits of having none or very short hair, and you've started to appreciate inheriting baldness.
You've used an entire role of film to photograph the footpath.
You know the exact time the vending machines are refilled.
You always carry your deodorant.
You become excellent at recycling when making models.
When you try to communicate, you make a continuous and monotonous whine.
You've danced YMCA with excellent choreography at 3 am and without a single drop of alcohol in your body.
You take notes and leave messages with a rapidograph and colour markers.
You combine breakfast, lunch and dinner into one single meal.
You see holidays only as extra sleeping time.
You've got more photographs of buildings than of actual people.
You've taken your girlfriend (boyfriend) on a date to a construction site.
You've realised that French curves are not that exciting.
You can live without human contact, food or daylight, but if you can't print it's chaos.
When you're being shown pictures of a trip, you ask about the human scale.
You can use Photoshop, Illustrator and make a web page, but you don't know how to use Excel.
You refer to great architects (dead or alive) by their first name as if you knew them (Frank, Corbu, Mies, Norman).
You buy 50 dollars worth of magazines that you haven't read yet.
When someone offers you a Bic pen, you feel offended.

Va rog sa ma credeti ca exact asa este :)

joi, 4 decembrie 2008

"Zborul de Noapte"...


... brings you closer to the stars!

Thanks Adi :)

Sursa: www.egotastic.com

marți, 2 decembrie 2008

"Seemann"



4 nordici - Apocalyptica, o femeie fara varsta - Nina Hagen, si un cantec trist. Povestea celor disparuti pe mare. De ascultat la lumina de felinar, cu o tigara si un pahar cu rom.

(Danke schön, Mika!)

luni, 1 decembrie 2008

marți, 25 noiembrie 2008

Escale (IV) - Reus, acolo unde s-a nascut Gaudí













Imi amintesc o dupa-amiaza de Miercuri, intr-un August torid, si strazile astea pe care nu era NIMENI. Fredonam "Poles Apart" de la Pink Floyd. Eram in inima Cataluniei si eram singur. Ma simteam minunat.

luni, 24 noiembrie 2008

Tears Of The Dragon



Lumina de azi dimineata mi-a amintit de clipul asta.

Bruce Dickinson - "Tears Of The Dragon"

duminică, 16 noiembrie 2008

Zbor la timpul trecut (IV) - Ultimul Samurai


Partea a II-a

Anul 1942. Saburo Sakai are 26 de ani, este deja un pilot experimentat si a fost ranit in lupta de mai multe ori. Episoadele dramatice ale carui erou este nu s-au terminat inca, nici pe departe. Pe 22 Iulie, o formatie de 8 A6M "Zero", printre care si cel pilotat de Sakai, intalneste un bombardier Hudson al Fortelor Regale Aeriene Australiene. Japonezii il ataca, fiind siguri de o victorie usoara. Se inselau. Pilotul australian, Plt.Officer Warren F. Cowan, intoarce brusc aparatul, contra-atacand frontal, in ciuda faptului ca lupta singur contra a 8 vanatori japonezi. Formatia de Zero-uri este dispersata. Saburo este cel care doboara bombardierul, intr-un tarziu. Multi ani dupa razboi, amintindu-si, ca unic supravietuitor al acelei intamplari, Saburo Sakai inainteaza Ministerului Australian al Apararii rugamintea ca, in memoria pilotului australian si a echipajului sau, pentru curajul de care au dat atunci dovada, numele lor sa fie citate pe ordinea de zi. Este refuzat.

Tot in 1942, zburand deasupra Noii Guinee, vanatorul japonez ia parte la o intamplare care, desi tragica (au murit atunci oameni) avea sa capete, peste ani, conotatii oarecum comice. Intalnind doua bombardiere B17 americane, Sakai ataca unul dintre ele si il doboara. Echipajul nu supravietuieste. Celalat bombardier scapa, disparand in plafonul de nori. Ceea ce nu stia pilotul japonez e ca, la bordul bombardierului care tocmai ii scapase, se afla un tanar congressman american, pe numele sau Lyndon Johnson. Mai tarziu, acesta avea sa ajunga presedinte al Statelor Unite si va antrena tara in lungul si inutilul razboi din Vietnam. Daca Sakai ar fi doborat atunci avionul acestuia, si nu pe celalalt, 11 ani de razboi si pierderea a 6 milioane de vieti s-ar fi putut, probabil, evita. Aviatorii americani cu care se va intalni, in repetate randuri, ii vor reprosa, mai in gluma, mai in serios: "Sakai-san, de ce nu l-ati doborat pe Lyndon Johnson?" Totusi... cine ar fi stiut?
Un fapt petrecut in acelasi an, si tot in Noua Guinee, avea sa-l urmareasca, de asemenea, peste multa vreme. Constiente de importanta strategica a locatiei, in incercarea de a pastra cu orice pret controlul asupra arhipelagului, comandamentele militare japoneze ordona propriilor aviatori sa doboare orice aparat ne-japonez care ar fi survolat zona. Ordinul privea inclusiv avioanele civile. Aflat in misiune de patrulare, Sakai intalneste, intr-o zi, un avion de pasageri C47 despre care credea ca ar fi un transport VIP american. Desi se gandeste, pentru o secunda, sa-l doboare, vede insa, la una din ferestre, o femeie tanara, blonda, tinand in brate un copil. Ii amintea de invatatoarea sa din copilarie, dna. Martin - o americanca. Se retrage, nu inainte de a saluta curtenitor. Dupa 50 de ani, femeia avea sa calatoreasca in Japonia, sperand sa-l intalneasca pe aviatorul care ii crutase viata, incalcandu-si ordinele. Il va gasi, intradevar. Si atunci Sakai afla povestea adevarata a acelui avion. Era de fapt un avion olandez, transporta soldati raniti si copii evacuati dintr-o zona de conflict, iar doamna cea blonda era infirmiera. "Nu mi-as fi iertat-o niciodata", marturisteste pilotul japonez.
Japonia pierde insa teren in fata Aliatilor, iar situatia pe front devine disperata pentru Marina Imperiala. Este vremea pilotilor instruiti in pripa si a misiunilor kamikaze la care si Saburo Sakai ia parte, fara insa a duce vreuna la "bun" sfarsit. Invinsa, in cele din urma, Japonia accepta capitularea. In ziua de 15 August 1945 desi primisera ordinul de a depune armele, 10 piloti decoleaza intr-o ultima misiune - interceptarea unui bombardier american B32. Sakai decoleaza si el, riscandu-si inca o data viata pe care si-o pastrase cu greu. Era ultima batalie deasupra Pacificului.
Pentru Sakai insa, razboiul nu se va termina aici. Ca fost combatant impotriva fortelor americane, devenite acum de ocupatie, este dat afara din Marina, alaturi de multi altii in situatia sa, si i se refuza posibilitatea de a obtine o slujba conform pregatirii sale. Este nevoit sa traiasca la limita supravieturii, de pe o zi pe alta. Ajunge sa munceasca inclusiv cu spinarea, ca hamal. Imperiul Japonez, invins, avea probleme mai importante decat decat sa aibe grija de cei care-l slujisera - poveste cunoscuta si prin tari ceva mai apropiate de noi. Abia mai tarziu reuseste sa-si puna pe picioare o mica afacere: o tipografie. In timp, mergand din ce in ce mai bine, reuseste chiar sa isi ajute vechii camarazi, cu locuri de munca sau cu bani. In 1957 isi tipareste cartea de memorii, pe care o intituleaza, sugestiv, "Samurai!". Calatoreste in SUA, imprietenindu-se cu fostii adversari, inclusiv cu mitraliorul care il ranise la Guadalcanal. Fiul unuia din ofiterii disparuti la bordul bombardierului doborat in Noua Guinee (el insusi ajuns colonel al Armatei SUA) avea sa-l caute pana la sfarsitul carierei, intalnindu-l in cele din urma. Americanii, ca de altfel aviatorii din toata lumea, manifesta pentru el un respect deosebit. Se casatoreste, are o fiica si mai multi nepoti.
Pe 22 Septembrie 2000, Saburo Sakai inchide ochii pentru ultima data. Ca o ironie a sortii, sufera un infarct in timp ce dadea mana cu un american, la una din bazele navale de langa Tokio. De-a dreptul cutremuratoare sunt cuvintele sale, rostite intr-un interviu cu doar putin inainte: "M-am rugat pentru aviatorii chinezi, americani, australieni si olandezi pe care i-am ucis. Ma rog in fiecare zi pentru inamicii mei ca si pentru camarazi. Cu totii am facut ce era mai bine pentru tarile noastre." Cuvinte demne de un Pilot de Vanatoare, demne de Ultimul Samurai.
- cu dedicatie pentru fLy, caruia stiu ca i-a placut.

vineri, 14 noiembrie 2008

Con Nombre de Guerra



Heroes del Silencio - Con Nombre de Guerra (clip que habla de las putas :) )

joi, 13 noiembrie 2008

Pentru calatorii cu metroul


Desi ma incapatanez sa nu scriu despre toate lucrurile care ma enerveaza (a se citi "care ma umplu de draci") sistematic, sustin campania lui Dedi si a amicilor sai de educare a calatorilor cu metroul bucurestean. Daca vreti sa va implicati si voi, semnati aici!



miercuri, 12 noiembrie 2008

Escale (III) - Un canto a Galicia









Parasind drumurile batute de pelerini catre Santiago si strazile inguste ale Coruñei, Galicia are inca multe de oferit. Fiecare loc are ceva numai al sau, povestea care il face sa fie deosebit in puzderia de orase, orasele si catune. In Ferrol fac vapoare de cand se stiu, iar orasul traieste de sute de ani din asta. Vigo este cel mai mare oras pescaresc al Europei - imi amintesc mirosul sarat, patrunzator, de pe docuri, si arhitectura simpla, pragmatica, a cladirilor. In Lugo am vazut zidurile castrului roman (Las Murallas Romanas), cele mai bine pastrate din Europa, integrate perfect in tesutul urban al orasului, si de asemenea, catedrala (ceva mai mica decat cea din Santiago, dar mai sobra). In La Toja au un adevarat cult al scoicii - scoica mare, alba, simbol al provinciei, numita prin partea locului Vieira, nu este numai o delicioasa specialitate culinara, ci si parte din viata micii asezari: biserica satului este acoperita IN INTREGIME cu cochilii albe, si tot din cochilii fac coliere lungi, la mare pret printre femei. La Baiona am admirat privelistea superba de pe colina ce domina portul si orasul, iar in Pontedeume am savurat faimoasa "Pulpo Gallego" (caracatita cu sos picant si cartofi) si, molesit de sangria, privind la dealurile inverzite, mi-am amintit de casa.
De fapt, sunt multe lucruri in Galicia care amintesc de Romania. Am mers pe drumuri de tara care m-au facut sa ma intreb daca n-am ajuns cumva prin Muntenia. Am vazut vaci pascand pe marginea autostrazilor, capite de fan si batrani garboviti. Vedeam insa alte lucruri pentru prima data - am vazut paduri de centrale eoliene si paduri de eucalipt arzand (intr-o vreme devenise sportul national; mai tarziu aveam sa aflu, din ziare, ca incendiile fusesera, de fapt, provocate, iar unul dintre autori era... pompier!).
Oamenii erau amabili si de cele mai multe ori bucurosi de oaspeti straini, conflictele istorice cu Portugalia (Galicia a fost candva obiect de disputa teritoriala intre cele doua imperii) reducandu-se astazi doar la a lauda talentul vecinilor in arta soferiei (portughezii sunt aproape la fel de priceputi in asta ca si romanii). Vorbesc in general galiciana si, tot ca si romanii, ti-ar povesti ore intregi despre fotbal, politica si vreme.
Probabil tocmai in asta consta farmecul acestei provincii spaniole - viata simpla, NORMALA, care isi urmeaza ritmul ei, nu tocmai alert. Suna, pentru multi dintre noi, cunoscut.

duminică, 9 noiembrie 2008

Zbor la timpul trecut (III) - Ultimul Samurai

Partea I.
Unul dintre motivele pentru care ma fascineaza lumea celor care zboara este ca, indiferent de cat de dura si de neinteles, pentru noi, astazi, ar fi fost candva, au existat mereu oameni care au innobilat-o. Oameni care au stiut sa gaseasca onoarea si cavalerismul dincolo de crucea galbena, de swastika, de steaua alba sau de soarele rosu de pe aripa. Despre un astfel de om vreau sa scriu astazi: Saburo Sakai, Pilot de Vanatoare.
Nascut intr-un satuc din Japonia (Nishiyoka), in 1916, intr-o familie cu 7 copii - de conditie modesta, dar avand origini nobile (bunicul sau facuse parte din ordinul samurailor), Saburo nu avea sa se bucure deloc de o copilarie usoara, fiind crescut dupa principiile severe ale codului Bushido si pierzandu-si tatal la varsta de 11 ani. Ramas orfan, un unchi se ofera sa-l creasca in casa lui, oferindu-i posibilitatea de a trai intr-un oras mare si de a invata la o scoala mai buna decat cea din satul sau. Tanarul Saburo se adapteaza insa greu. Ramane in urma la invatatura, frecventeaza anturaje total neagreate de familia protectorului sau si nu ezita sa se ia la bataie atunci cand are ocazia. Fiind insa dezavantajat de fizicul sau nu tocmai atletic, iese de cele mai multe ori "sifonat". Invata, totusi, sa-si stapaneasca lacrimile, amintindu-si de fraza pe care i-o spunea mama sa in copilarie si care avea sa-l urmareasca pentru tot restul vietii: "Nu uita ca esti fiu de samurai!".

Toate acestea pana cand este efectiv dat afara din casa unchiului sau, satul si acesta de a-i mai tolera comportamentul rebel. Nedorind sa se intoarca acasa, dezonorat, Saburo se prezinta la o baza navala aflata la doar cativa kilometri si se inroleaza in Marina Imperiala Japoneza. "Era suficient de departe pentru mine", povesteste cu autoironie in cartea sa "Samurai!" pe care avea sa o publice dupa razboi. Aici are de indurat antrenamentele extrem de dure de recrut, din care nu lipseau corectiile fizice si comportamentul revoltator al superiorilor. Descrie cu amanunte, in cartea sa, toate acestea, gasindu-le totusi o justificare: calirea sa pentru razboiul care avea vina. Intr-un final este incadrat ca subofiter tunar la bordul uneia din cele mai mari nave de razboi ale lumii in acea vreme: crucisatorul "Haruna". Era anul 1935.

Doi ani mai tarziu, decis sa promoveze intr-o unitate de elita, rascumparandu-si astfel greselile din adolscenta fata de familia sa, intra la scoala de aviatie a Marinei, dupa o procedura de selectie deosebit de dificila. Dupa cum el insusi spune, din 1500 de candidati in acel an, doar 70 aveau sa fie admisi. Unchiul si mama sa aveau, in sfarsit, de ce sa fie mandri.

In 1938 cunoaste "botezul focului", in timpul razboiului cu China.
Razboiul cu SUA, declansat prin atacul de la Pearl Harbour, il gaseste pe Saburo Sakai in escadrila Tainan, zburand pe A6M "Zero". Ca pilot de vanatoare savarseste el insusi sau este martor la fapte cu care Japonia se mandreste si astazi. In doar cateva luni Marina Japoneza neutralizeaza cea mai mare parte a Aviatiei Aliate din Pacific, iar escadrila Tainan este unitatea care doboara cel mai mare numar de avioane. Sakai este primul si avea sa ramana unul dintre putinii piloti de Zero care reuseste sa doboare bombardiere americane B-17, acestea uimindu-i prin viteza, plafonul de zbor si puterea lor de foc.

Ia parte la celebra batalie de la Guadalcanal, in 1942, doborand doua "Wildcat"-uri americane si avariindu-l serios pe al treilea. Aliniat in perfecta pozitie de tragere, zarind insa pilotul inamic ranit, Sakai ii lasa acestuia posibilitatea sa sara cu parasuta. Din pacate pentru Sakai, indurarea nu avea sa-i aduca nimic bun. Doar cateva momente mai tarziu, dorind sa atace o formatie de "Dauntless"-uri, pe care le confunda cu mai vulnerabilele "Wildcat", nimereste sub focul mitralierelor acestora. Doboara trei dintre ele, dar o rafala ii pulverizeaza cupola de sticla si il raneste la cap. Cu sangele siroind, se retrage, indreptandu-se spre baza. Avea de zburat 4 ore, singur deasupra oceanului, cu rezervoarele aproape goale, cu cabina inghetata si doua rani deschise. Este, dupa spusele lui, cea mai grea incercare la care a fost vreodata supus. Lesinand de mai multe ori, fiind nevoit sa-si provoace singur durere - chinuindu-si ranile - pentru a nu adormi, aduce avionul acasa, ciuruit, dar intreg. Avea sa piarda insa, definitiv, vederea ochiului drept.

Si totusi, nu uita ca "este fiu de samurai". Isi reia zborul, luptand pana la sfarsitul razboiului vazand cu un singur ochi. Nu pierde ocazia sa se distreze, atunci cand poate. Intr-o dupa amiaza de duminica, impreuna cu alti doi camarazi, se aventureaza deasupra unui aerodrom american, oferind celor de la sol un numar de acrobatie aeriana de neuitat. Disperati, americanii dau alarma, initial, dar, vazand ca cei trei nu au deloc intentii ostile, se multumesc sa aplaude. A doua zi, escadrila lui Sakai primeste "vizita" unui vanator american care le arunca o servieta in care se afla mesajul: "Am ramas impresionati! Va asteptam si la un dogfight".
Nu aveau sa astepte mult. Sakai recunoaste, in cartea sa, numarul de 64 de victorii. Alte surse ii atribuie insa mult mai multe.

- va urma -

Dark Blue World



DARK BLUE WORLD (Cehia, 2001), de Jan Sverák. Cu Ondrej Vetchý, Krystof Hádek, Tara Fitzgerald si Spitfire-uri. Un film despre pritenie, dragoste si zbor in vreme de razboi. Si despre suferinta pe timp de pace. Emotionant si dramatic. Merita vazut.

vineri, 7 noiembrie 2008

When men had balls and women had nothing against it


Deunazi am primit cadou acest album (multumesc din nou, draga Laura). Fiind un iubitor de frumos, in general, si un admirator al artei pin-up, in special, am fost, evident, mai mult decat incantat.

Rasfoindu-l, am dat peste cateva pasaje, foarte amuzante de altfel, care mi-au dezvaluit cate ceva despre modul in care se punea problema acum cateva zeci bune de ani.

Care problema? Stie ea care!
Asadar, iata ce trimiteau cititoarele revistei "Titter" - "America's Merriest Magazine" pe adresa redactiei , in perioada interbelica:

"Dear Editor,
Baby Lake is right! I could never love a man who didn't take me across his knee and soundly spank me when I need it (which is often). My husbant not only takes the hairbrush to me now - but he did when he was courting me. That's his privilege. It's very painful, because my hubby is thorough and he leaves no protection on my seat of learning when he spanks me, but I recognize his right to wield a hairbrush, strap, or any other corrective implement where it will do me the most good. I'm married to a MAN, and he takes no nonsense from me." - Mrs. Charles L. M., Chicago, Illinois.

"Dear Editor,

I don't understand your American girls. When I was a tiny tot my Mother spanked me with her palm. Later Mummy and Daddy slippered me or hairbrushed me - and jolly hard too. In school all of us girls were soundly birched on our panties when we were naughty. [...] OF COURSE women must be punished. I guess I'll never understand American women - nor American men if they don't assert their right to chastise their women!" - Pamela B. T. L., Toronto.

Nu cred ca mai sunt necesare comentarii.

miercuri, 5 noiembrie 2008

duminică, 2 noiembrie 2008

joi, 30 octombrie 2008

Dream About Me - Moby

Una din multele mele obsesii muzicale.

miercuri, 29 octombrie 2008

Escale (II) - La Coruña, "Orasul de Cristal"





Desi Galicia nu este, din cate recunosc chiar locuitorii ei, printre regiunile cele mai dezvoltate economic ale Spaniei (sau poate tocmai de aceea), locul isi are farmecul lui, nascut deopotriva din istoria, arta, arhitectura specifice, dar si din lucrurile marunte, din pulsul de zi cu zi al strazii. Si chiar daca nu se bucura de faima Barcelonei, Valenciei sau Sevillei, La Coruña este orasul de care (sau, pentru unii, "in care") te poti indragosti la fel de bine, fara a-l mai uita vreodata.

Ridicat pe un fel de peninsula in forma de creasta, cu tarmurile "dantelate" in zeci de golfuri si golfulete, La Coruña are parte de un decor natural splendid: ocean, dealuri, paduri, stanci. Orasul isi pierde originile undeva, prin Antichitate. Se spune ca insusi Hercule, ajuns prin partile locului, a ucis acolo un gigant, taindu-i capul si ingropandu-l pe varful unei coline, pentru a ridica apoi, in cinstea propriei victorii, peste capul monstrului, un turn de piatra. Mai tarziu, romanii au ridicat si ei acolo un turn, pentru a le servi drept far. "Turnul lui Hercule" exista si astazi, oferind o priveliste magnifica asupra orasului si imprejurimilor sale. Un traseul pietonal - Paseo Maritimo, ce urmeaza linia tarmului - amenajat simplu, dar frumos, leaga Torre de Hercules de centrul orasului. O buna parte din Paseo Maritimo este marginita de cladiri cu fatade vitrate, orientate spre mare, care au dat orasului supranumele de "Orasul de Cristal".

In centrul vechi se afla Piata Primariei, cu Palatul Municipal, o cladire monumentala, intr-un stil care ma trimitea cu gandul cel putin in perioada barocului, daca nu prin Renastere. In realitate insa, nu are mai mult de 100 de ani, fiind construita intre 1908 si 1912. In mijlocul pietei troneaza monumentul Mariei Pita, femeia care, in timpul unui asalt englez asupra Coruñei, la sfarsitul secolului XVI, l-ar fi ucis, cu sabia sotului ei cazut in timpul aceleiasi lupte, pe comandantul detasamentului inamic care reusise sa strapunga fortificatiile orasului. Vazandu-i fapta, aparatorii orasului au prins curaj, urmandu-i strigatul, ramas de atunci faimos: "Quien tenga honra, que me siga!" - "Cine are onoare, dupa mine!" - fortandu-i pe englezi sa se retraga.

La Coruña este suficient de mare si de bogat cultural sa nu te plictisesti, dar este, in acelasi timp, suficient de mic si de linistit incat sa nu te oboseasca. Obiective de vizitat sunt la tot pasul - Castelul San Anton (amplasat pe Paseo Maritimo, candva inchisoare, astazi muzeu de istorie antica), Muzeul de Arta Moderna; Opera (o cladire postmoderna, "crescuta" dintr-un perete de stanca, din care curgea o cascada); Muzeul Militar (intr-o vila cocheta, in cel mai pur stil spaniol de secol 17-18, cu exponate diverse, de la silex la piese de artilerie din era NATO); Casa del Hombre - o idee foarte interesanta, un fel de muzeu al stiintei, dar dedicat in intregime corpului uman, in care puteai sa faci cam orice, de la a-ti asculta bataile inimii la a urmari inregistrarea video a unei nasteri cat se poate de reale (eu aici am zis pas); Acvariul (superb, mai ales sala Nautilus, care reproducea interiorul unui submarin de epoca - bonus, am prins o expozitie de perle si o mica istorie in imagini a accidentului petrolierului grecesc Aegean Sea care a sarit in aer, efectiv, nu departe de Torre de Hercules, in 1992, provocand o catastrofa ecologica de toata frumusetea); Monte de San Pedro, de fapt un deal care pana acum cativa ani adapostea groapa de gunoi a orasului si ceva obiective militare de pe vremea lui Franco (astazi este un loc de loisir excelent, cu iarba verde, flori, palmieri, cascade, o platforma belvedere, totul amenajat printre turele, bunkere, tunuri anti-aeriene, plus cateva baterii de coasta de dimensiuni uluitoare); pentru microbisti, El Riazor, bineinteles - stadionul lui Deportivo (coruñezii sunt foarte mandri de echipa lor, care, alaturi ce Celta Vigo, a pus Galicia pe harta Europei); pentru fete - centrele comerciale (orasul are vreo sapte mall-uri, desi nu este mai mare decat, sa zicem, Constanta, la noi, plus cateva stradute vechi, in stilul Lipscanilor bucuresteni).
De asemenea, sarbatorile se tin lant. Carnavaluri, defilari, serbari (la sfarsitul lui Iunie, de San Juan, se lasa cu defilare de care alegorice, focuri aprinse in strada peste care e bine sa sari, se spune, pentru noroc, si sardine fripte - obligatoriu, tot in strada; in August, nu mai vorbesc, de Santa Maria - concerte, spectacole de teatru stradal, cursa de nave cu vele, plus focul de artificii de la miezul noptii de 15 August, care dureaza fix o ora, in amintirea unei batalii navale, tot impotriva englezilor); in Octombrie - ziua Constitutiei, ziua Hispanitatii, ziua Orasului...
O sumedenie de alte lucruri marunte dau savoare locului: inscriptiile, mai peste tot, bilingve (in spaniola si galiciana - aceasta fiind o combinatie de spaniola, portugheza si latina, vorbita mai ales de batrani si de ultranationalisti), strazile, nu foarte curate, nu foarte asfaltate, suficient cat sa-mi aduc aminte de casa, castanele prajite si Kas-ul de lamaie pe care l-am "procesat" in cantitati industriale. Cateva plaje, curate si destul de slab populate, ideale pentru o iesire in weekend, intregesc peisajul. Un singur lucru am gasit si eu (cu o satisfactie pe care nu m-am straduit deloc sa mi-o ascund), la care Bucurestiul nostru da clasa Coruñei in stil de mare campion: femeile. Mitul spanioloaicei focoase, de o frumusete rapitoare, este, va asigur, doar un mit - nascut, probabil, din cateva exceptii.

Concluzionand, La Coruña are ce oferi. Imi propun sa ma intorc, candva.

marți, 28 octombrie 2008

Zbor la timpul trecut (II) - Alex Serbanescu

Pentru ca povesteam intr-un post de acum cateva saptamani de Muzeul Aviatiei, mi-a venit ideea de a umple, pe cat posibil, cateva goluri lasate acolo din motive care imi scapa. Acesta este un serial despre ceea ce nu veti gasi, deocamdata, acolo. Despre "acei oameni minunati si masinile lor zburatoare".

Pe 17 Mai 1912 se nastea in Colonesti, judetul Olt, Alexandru Serbanescu, „Alecu” pentru prieteni. Avea sa devina unul din multii si pe nedrept uitatii eroi aviatori ai celui de-al doilea mare razboi. Avea sa devina al doilea as al aviatiei noastre de vanatoare, dupa Constantin „Bazu” Cantacuzino, cu 55 de dueluri aeriene castigate (lui Cantacuzino i-au fost recunoscute 60). A imbratisat meseria armelor in 1933, cand absolva, la 21 de ani, Scoala de Ofiteri de la Sibiu, fiind repartizat apoi la Batalionul 3 Vanatori de Munte Brasov. In 1942, indragostit ireversibil (se poate si altfel ?!) de aviatie, in plin razboi mondial, intra la Scoala de Aviatie de la Ghimbav, devenind pilot de vanatoare si instructor cu un numar incredibil de mic de ore de zbor.

In Noiembrie, Grupul 7 Vanatoare din care face acum parte este trimis la Stalingrad, pe frontul de Est, iar Serbanescu se face remarcat prin curaj si tenacitate. Comandantul escadrilei 57, capitanul Manoliu, este ucis in lupta, locotenentul (pe atunci) Alexandru Serbanescu preluand comanda acesteia. Una din marile sale fapte de arme este apararea eroica a aerodromului Karpovka, acoperind retragerea trupelor germane si romane din fata tavalugului rusesc. Folosind experienta sa anterioara de infanterist si armamentul de bord al avioanelor neoperationale, organizeaza perfect dispozitivul de aparare al aerodromului (bateria germana de artilerie menita sa-l apere se retrasese deja). Este singura confruntare cunoscuta intre avioane parcate la sol si tancuri (!). Revenit in tara, pentru apararea teritoriului, este promovat capitan. Doboara 28 de avioane inamice intre Iunie si August 1943. Primeste cea mai inalta decoratie romaneasca – Ordinul „Mihai Viteazu”. De asmenea, cand Grupul 7 Vanatoare, suprasolicitat, este inlocuit in lupta de catre Grupul 9, Serbanescu ramane cu acesta si lupta mai departe, doborand alte si alte avioane rusesti. Este promovat in functia de comandant al Grupului pe 13 Februarie 1944, iar in iunie incep confruntarile cu un alt adversar de temut: Grupul 15 Bombardament USAF. Pe 4 August 1944 obtine ultima sa victorie aeriana: un P51 Mustang american.

Si a venit si acea zi fatidica de 18 August. Americanii se plimbau pe cerul nostru ca pe Sunset Boulevard. Tinta lor: Ploiestii. Baietii nostri, cei care mai ramasesera, primisera ordinul de a nu mai angaja lupta cu vanatoarea inamica. P51 Mustang era ultima arma din panoplia americanilor, un avion cu care batranul nostru IAR 80 si chiar si Bf-ul 109, avionul cel mai raspindit si cel mai de temut al Germaniei si al aliatilor ei, puteau doar cu greu „discuta”. Totusi, cativa asi curajosi se ridica. Printre ei, capitanul Alexandru Serbanescu. „Sa nu se spuna ca aici e sat fara caini!”. Chiar asa a spus atunci. A fost coplesit si doborat, cu toate eforturile adjutantului Traian Darjan (un alt legendar pilot roman) si ale locotenentului, pe atunci, Ion Dobran, de a-l proteja. Acesta din urma avea sa devina general si avea sa povesteasca, peste ani, revistei „Orizont Aviatic” o parte din cele pe care le cititi acum. Ultimele cuvinte ale lui Serbanescu au fost „Baieti, ma prabusesc!”

Printre „victimele” sale s-au numarat B-17, P-51 Mustang, P-38 Lightning, Hurricane – adica tot ce era mai infiorator din ce zbura pe cerul planetei in acele zile de cosmar.Ii placeau femeile frumoase si romanta lui Jean Moscopol „Frumoasa mea cu ochii verzi”. Ii placea sa zboare.
A luptat ca aviator doar 3 ani, ajungand la numarul de 55 de victorii inaintea multora care zburau de o viata. Capitanul Alexandru Serbanescu a fost iubit si respectat. Nimic nu poate descrie asta mai bine decat cuvintele Generalului Dobran: „Cum era vazut si pretuit de oamenii sai Cpt. Serbanescu? Este semnificativ sa spun doar atat: avionul era pornit prin invartirea la manivela de catre doi servanti, unul pe aripa si celalalt jos, pe sol. Atunci la acea plecare cel de sus este lovit de o mitraliera si cade dar un altul desi stia la ce se expune - sau va fi omorat si el sau, in cazul fericit va cadea in prizonierat - ii ia locul reusind sa porneasca motorul de pe avionul capitanului." - no comment.
In fiecare an, aviatorii se aduna la mormantul lui Serbanescu, in Ghencea. Cu garda de onoare, cu uniforme, cu amintiri si tot restul. Cred insa ca mai mult i-ar placea sa ne amintim, din cand in cand, de el, noi cei pentru care a luptat. Si nu ma pot abtine sa pun cateva intrebari. De ce Serbanescu zace intr-un cimitir militar, undeva la marginea Bucurestilor, iar celor ce l-au ucis li s-a ridicat monument in mijlocul Cismigiului? Ce cauta acel monument blasfemic acolo, si de ce vin cu discursurile lor insipide ministri si ambasadori, cand de Alexandru Serbanescu mai stiu cativa veterani aviatori?
Nu vom afla niciodata, oricum. Acum ma multumesc sa mai ascult o data "Frumoasa mea cu ochii verzi."

duminică, 26 octombrie 2008