joi, 24 decembrie 2009
miercuri, 16 decembrie 2009
Decembrie roşu
In ziua aceea eu si Alexandru ne-am strans mana ca de obicei, la semafor, urmand ca el sa isi continue drumul catre Tineretului, cartierul in care in care stateau mai toti prietenii mei, iar eu sa ma indrept catre noul bulevard CFR unde ne mutasem de curand. Nu ne-am urat Craciun Fericit. Nu stiam ce inseamna. De Craciun nu pomenea decat bunica, iar de fericire... aproape nimeni. Nu ne-am urat nimic, era o ultima zi de scoala obisnuita, venea o vacanta de iarna obisnuita si aveam sa ne regasim, colegi de banca, peste vreo 3 saptamani.
N-a nins deloc in iarna aia, cum nu imi amintesc sa se mai fi intamplat in vreo alta iarna din copilarie. Doua Dacii, una rosie si una verde, tronand intr-un magazin de la parterul unui bloc, cu o vitrina mare, facuta special pentru ele ma gandeam eu, erau cam singurele pete de culoare din oras. Nu se vedea nici turnul de televiziune inalt si ascutit, de pe malul bulgaresc al Dunarii, simbol al vacantelor fara griji, al dupa-amiezilor la pescuit cu tata si al jocului de-a Huckleberry Finn in padure. Disparuse intr-o ceata cenusie cu miros vag de clor de la combinatul chimic. Dimineata era mult mai rau, cateodata mergeam la scoala cu batista la gura.
Ajuns acasa, mi-am pus uniforma de pionier in dulap pentru ultima data. Camasa alba cu epoleti, cravata triunghiulara, insigna in forma de flacara in care ma intepam vesnic, centura cu catarama rotunda pe care regaseai aceeasi flacara, si eghiletul de comandant de grupa, pierdut stupid din cauza unei prostii pe care nici macar n-o facusem eu, si recastigat cu greu, invatand pe rupte. Nimic din toate astea nu mai aveau sa vada vreodata lumina zilei, dar inca n-o stiam. Era vacanta si nu mai eram nevoit sa ma grabesc cu temele pana la ora 5 cand se intuneca. Lumina, ca de obicei in ultimii 2-3 ani, nu venea decat seara, tarziu. Si mama la fel, dupa ore intregi pierdute pe la cine stie ce coada.
Imi amintesc ca a doua zi am mers la tara si ceva parea ca se intamplase. Mirosea a fum si a cozonac, nu, asta nu se schimbase, nu s-a schimbat nici acum - dar bunicii erau nervosi si ingrijorati. Imi amintesc cum bunicul a deschis radioul, radioul ala antic, lung, cu multe butoane si cu nume de orase europene pe scala. Imi amintesc vocile sobre care vorbeau despre lucruri de nedescris. Nu erau vocile atat de familiare pe care le auzeam in fiecare zi la radio. Iar ceea ce auzeam acum era incredibil. Timisoara, manifestanti, armata, securitate. Victime. Auzisem cuvantul asta numai in treacat, cand ascultau ai mei telejurnalul. Era pomenit de regula cand vorbeau de razboiul dintre Iran si Irak, sau de nenorocirile din Beirut (nume care si astazi, pentru mine, este sinonim cu groaza). "2500 de morti". "S-a deschis focul". "Copii de 12, 13 si 14 ani". "Securitatea... uniforme foarte asemanatoare cu ale armatei." "Aici Radio Europa Libera".
In casa bunicilor, unde mirosea a fum si a cozonac, unde nimic rau nu se putea intampla, privit din toti peretii de icoane si crucifixuri, ascultam cu genunchii la gura si incepeam, incet, sa inteleg. Era 17 Decembrie 1989 si peste cateva zile vom fi liberi.
N-a nins deloc in iarna aia, cum nu imi amintesc sa se mai fi intamplat in vreo alta iarna din copilarie. Doua Dacii, una rosie si una verde, tronand intr-un magazin de la parterul unui bloc, cu o vitrina mare, facuta special pentru ele ma gandeam eu, erau cam singurele pete de culoare din oras. Nu se vedea nici turnul de televiziune inalt si ascutit, de pe malul bulgaresc al Dunarii, simbol al vacantelor fara griji, al dupa-amiezilor la pescuit cu tata si al jocului de-a Huckleberry Finn in padure. Disparuse intr-o ceata cenusie cu miros vag de clor de la combinatul chimic. Dimineata era mult mai rau, cateodata mergeam la scoala cu batista la gura.
Ajuns acasa, mi-am pus uniforma de pionier in dulap pentru ultima data. Camasa alba cu epoleti, cravata triunghiulara, insigna in forma de flacara in care ma intepam vesnic, centura cu catarama rotunda pe care regaseai aceeasi flacara, si eghiletul de comandant de grupa, pierdut stupid din cauza unei prostii pe care nici macar n-o facusem eu, si recastigat cu greu, invatand pe rupte. Nimic din toate astea nu mai aveau sa vada vreodata lumina zilei, dar inca n-o stiam. Era vacanta si nu mai eram nevoit sa ma grabesc cu temele pana la ora 5 cand se intuneca. Lumina, ca de obicei in ultimii 2-3 ani, nu venea decat seara, tarziu. Si mama la fel, dupa ore intregi pierdute pe la cine stie ce coada.
Imi amintesc ca a doua zi am mers la tara si ceva parea ca se intamplase. Mirosea a fum si a cozonac, nu, asta nu se schimbase, nu s-a schimbat nici acum - dar bunicii erau nervosi si ingrijorati. Imi amintesc cum bunicul a deschis radioul, radioul ala antic, lung, cu multe butoane si cu nume de orase europene pe scala. Imi amintesc vocile sobre care vorbeau despre lucruri de nedescris. Nu erau vocile atat de familiare pe care le auzeam in fiecare zi la radio. Iar ceea ce auzeam acum era incredibil. Timisoara, manifestanti, armata, securitate. Victime. Auzisem cuvantul asta numai in treacat, cand ascultau ai mei telejurnalul. Era pomenit de regula cand vorbeau de razboiul dintre Iran si Irak, sau de nenorocirile din Beirut (nume care si astazi, pentru mine, este sinonim cu groaza). "2500 de morti". "S-a deschis focul". "Copii de 12, 13 si 14 ani". "Securitatea... uniforme foarte asemanatoare cu ale armatei." "Aici Radio Europa Libera".
In casa bunicilor, unde mirosea a fum si a cozonac, unde nimic rau nu se putea intampla, privit din toti peretii de icoane si crucifixuri, ascultam cu genunchii la gura si incepeam, incet, sa inteleg. Era 17 Decembrie 1989 si peste cateva zile vom fi liberi.
duminică, 13 decembrie 2009
Inch by inch
Pentru cei care stiu ce inseamna o secunda prea tarziu - sau prea devreme, pentru cei care stiu ca diferenta intre "totul" si "nimic" se masoara in milimetri, pentru momentele in care nu mai exista decat "da" si "nu". Cu scut, sau pe scut.
joi, 10 decembrie 2009
duminică, 6 decembrie 2009
Balade triste de demult
"Waltzing Matilda" este un cantec vechi, venind din indepartata Australie. Compus pe la sfarsitul secolului 19, a devenit de-a lungul timpului atat de popular incat a intrat in constiinta australienilor ca fiind al doilea imn national, ajungand sa-l inlocuiasca practic pe cel oficial (Advance Australia Fair) la meciurile nationalei de rugby. Versurile sale (nimic patriotic, nimic prea solemn, doar povestea unui calator acuzat pe nedrept de un furt si care, refuzand sa se lase prins, se inneaca intr-un iaz) se gasesc tiparite pe ultima fila a pasaportului australian. Matilda, contrar asteptarilor, nu este numele vreunei iubite, ci denumirea data prin acele locuri sacului carat in spinare de muncitorii saraci care, in cautarea unei slujbe, cutreierau tara in lung si-n lat.
Versiunea lui Tom Waits este la fel de trista. Desi a pastrat misterul asupra numelui (Tom Traubert's Blues) se spune ca Tom Traubert ar fi fost un prieten de-al sau mort in inchisoare. Vocea sa unica nici nu m-ar face sa ma gandesc la altceva.
marți, 1 decembrie 2009
La multi ani, Romania!
Nu am nevoie de o zi anume sa imi aduc aminte, sau sa fiu mandru ca sunt roman. De multe ori am fost intrebat ce motive am. Raspunsul... pe alta data. Astazi, de 1 Decembrie, 2009, am avut insa un motiv in plus. Gasca vesela de pusti care au incins hora la piciorul Arcului de Triumf dupa parada militara, cantand Imnul din toti rarunchii, razand cu gura pana la urechi si fluturand tricolorul... m-au facut sa ma gandesc ca nu sunt singurul. Si ca mai avem o sansa. La multi ani, Romania!
.jpg)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
