joi, 11 iunie 2009

Vara vrajbei noastre


La fiecare 6 Iunie Vestul aniverseaza debarcarea in Normandia, faimoasa "D-Day", ziua care practic a deschis drumul catre infrangerea Germaniei in cel de-al doilea Razboi Mondial. Totodata, desi nimeni nu si-a pus vreodata uniforma de gala si nu si-a lustruit bocancii de parada pentru a o comemora, ziua de 10 Iunie 1944 avea sa intre, si ea, in cartile de istorie - din pacate nu ale noastre, cum ar fi meritat, ci ale lor. Este ziua in care a avut loc una din cele mai dramatice confruntari aeriene ale razboiului, dramatice atat prin raportul total disproportionat al fortelor implicate cat si prin deznodamantul ei neasteptat. Supravietuitorii acelei zile au numit-o, deloc exagerat, "the blackest day". Putin cunoscuta la noi, ca de altfel atatea povesti legate de acele evenimente, "ziua cea mai neagra" merita sa nu fie uitata.

Ce s-a intamplat atunci de fapt:

Dupa esecul operatiunii Tidal Wave, despre care am sa scriu candva mai pe larg, in care o intreaga unitate USAF - 9th Air Force, ce avea ca tinta rafinariile de la Ploiesti - a fost efectiv decimata deasupra Romaniei in August 1943 (si razbunata josnic in Aprilie 1944, cand Gara de Nord si multe alte obiective civile au fost rase de pe fata pamantului), si dupa rezultatele total nesatisfacatoare ale raidurilor care au urmat-o pe parcursul unui an intreg, comandamentele aliate, in incercarea lor de a stopa cu orice pret masinaria de razboi germana, ajung la concluzia ca bombardierele B17 Flying Fortress si B24 Liberator sunt mult prea vulnerabile si ineficiente.

Schimbarea de tactica vine un an mai tarziu, pe 10 iunie 1944, misiunea fiind preluata de bombardierele usoare P38 "Lightning" ale 82nd Fighter Group. Sarcina lor era sa se infiltreze in spatiul aerian romanesc la firul ierbii, evitand astfel sistemele de avertizare antiaeriana, urmand ca, odata ajunsi in apropierea tintei, sa urce undeva la 3000 m pentru a-si lansa apoi bombele din picaj. 94 de Lightning-uri decoland de la Foggia, Italia, aveau sa participe la operatiune (46 purtatoare de bombe, restul fiind folosite ca escorta). Cu fortele injumatatite dupa un an de confruntari si dupa campania extenuanta de pe frontul de est, aviatia romaneasca nu putea opune in acea zi decat 26 de avioane IAR 80 si 81 ale Grupului 6 Vanatoare (avand aerodromul baza la Popesti Leordeni, 20 km de Bucuresti), cu promisiunea ca pana in jurul orei 10.00, ora obisnuita a atacurilor americane, sa beneficieze de inca 12 aparate ce urmau a fi reparate de personalul tehnic. Un numar aproximativ egal de Messerschmidt Bf109 erau disponibile la Grupul 7 Vanatoare si la escadrilele germane JG53 si JG57 stationate la Pipera. In total putin mai mult de jumatate din forta de atac americana.

Comandantul Grupului 6, lt. cmdr. Dan Vizanty (al 4-lea as roman, cu 16 victorii la activ), aminteste un fapt incredibil petrecut ca preambul la evenimentele ce aveau sa vina: in jurul orei 8.00 (cu doua ore mai devreme decat ora la care se dadea de obicei alarma) ofiterul responsabil cu supravegherea spatiului aerian, aflat in centrul de comanda de la Otopeni, si-a lasat ecranul radarului nesupravegheat timp de mai multe minute. Revenind, desi aparatele nu indicau nimic suspect (avioanele P38 Lightning americane reusisera sa patrunda nedectate in zona, zburand la foarte joasa altitudine) el declanseaza totusi alarma, stiind ca in cel mai rau caz putea provoca o alarma falsa - nimic neobisnuit. In scurt timp toate IAR-urile disponibile ale Grupului 6 erau deja in aer, indreptandu-se catre Vest, directia din care se presupunea ca urmau sa vina bombardierele inamice. Cea de-a doua surpriza a zilei: inamicul venea dinspre Est si nu mai erau fortarete zburatoare greoaie, ci bimotoare agile, capabile sa duca un duel aerian. Sperau sa prinda avioanele noastre la sol, mizand pe factorul surpiza. Comandorul Vizanty ordona imediat atacul si 26 de IAR-uri 80 si 81 plonjeaza asupra primului val de bombardiere. Nu mai putin de 15 Lightning-uri au fost scoase atunci din lupta in urma acelui atac fulgerator, la verticala aerodromului Popesti - Leordeni, printre care si comandantul formatiei. Luate prin surprindere, dupa cum povesteste comandorul Vizanty, nu reusisera, intr-o prima faza, sa traga un singur proiectil impotriva avioanelor noastre. Puse in situatia dificila de a lupta la altitudini variind intre cateva zeci si cateva sute de metri, interval in care avantajele lui P38 asupra IAR-ului nostru erau anulate, supravietuitorii primului val isi arunca rezervoarele auxiliare si se indreapta inapoi catre Foggia.

Fara sa stie de lupta care tocmai avusese loc, Lightningurile celui de al doilea val, venind din urma, urca la 3000 m pentru a-si lansa bombele asupra instalatiilor petroliere. Numai ca acolo erau asteptate de Bf-urile 109 ale Grupului 7, venite si ele sa dea o mana de ajutor. In inclestarea care a urmat alte 9 Lightninguri sunt doborate iar alte 10 avariate grav, cu pretul unui singur Messerschmidt german si fara ca o singura bomba sa cada asupra rafinariilor. Reactia pilotilor americani a fost sintetizata cel mai bine de cuvintele capitanului Richard "Dick" Willsie, un aviator cu 40 de misiuni la activ: "Era ca si cum s-ar fi prabusit acoperisul unei case peste noi. Erau Messerschmidt-uri si explozii de obuze peste tot in jurul nostru. Cat despre mine... am pus avionul in picaj rasturnat si am executat acea clasica manevra cunoscuta sub numele de "getting the hell outta there".

24 de avioane americane au fost efectiv pulverizate si inca 10 sever avariate intr-o batalie care a durat, in total, doar 12 minute. Romanii au pierdut atunci 4 IAR-uri 80 (3 piloti), dintre care unul singur in lupta directa (alte doua s-au ciocnit intre ele in haosul creat dupa declansarea atacului, si unul fiind doborat in friendly fire de artileria anti-aeriana). Din partea americanilor, nicio alta unitate de aviatie de vanatoare/bombardament nu a suferit o infrangere asemanatoare intr-un timp atat de scurt, impotriva unui adversar atat de inferior numeric.

Si totusi, au aflat tarziu cine i-a infrant de fapt. In focul luptei, pilotii americani confundau IAR-ul nostru 80 cu Fw-ul 190 german, avion cu care se asemana, pe undeva, din punct de vedere al geometriei. De-abia prin anii '70 au aflat, datorita cronicarilor romani, de existenta lui IAR 80/81 si de faptul ca cei care ii invinsesera atunci, in vara lui '44, erau piloti romani, si nu germani, pe un avion 100% romanesc. In fond, al 4-lea avion de vanatoare al lumii.

duminică, 7 iunie 2009

A fost odata...



Un mic omagiu pentru vremurle de mult apuse.

vineri, 5 iunie 2009

Mother



Somehow, I'll always come back to old Roger.

joi, 4 iunie 2009

T4 - "Starvation"?


Magnific! Genial! Daca s-ar fi chemat "Transformers" sau "X-Men". Dar vorbim de fuckin' TERMINATOR aici ! Lasand la o parte faptul ca a trebuit sa astept din clasele primare pana in ultimii ani de studentie ca sa vad partea a 3-a (by the way, thanks for nothing mr. Jonathan Mostow!), cu parere de rau trebuie sa spun ca episodul 4 o intrece cu mult in materie de cum se poate face zdrente o legenda cu care ai crescut.
E drept, intregul angrenaj al povestii a scartait din start la capitolul distributie, ceea ce a insemnat un mare minus din punct de vedere al credibilitatii personajelor. Daca in Terminator 1 si 2 s-a beneficiat de prezenta constanta a Lindei Hamilton si a lui Schwarzenegger, un cuplu excelent integrat in scenariu, deja odata cu T3 s-a plecat cu un handicap. John Connor, personaj cheie, e interpretat de fiecare data de alt actor (v-o inchipuiti pe Ripley, din Alien, jucata pe rand de Sigourney Weaver, Susan Sarandon si Sharon Stone?). La fel se intampla cu Kate Brewster, sotia lui Connor, careia (alta gafa a scenaristilor) in episodul anterior i se promite un rol de prim rang in cadrul rezistentei, iar acum se multumeste cu aparitia in cateva scene, si alea pe post de sotie iubitoare, si gravida pe deasupra.

E drept, actorii nu au nicio vina si isi interpreteaza rolurile cat de bine pot - desi nu mi-au placut niciodata nici Christian Bale nici Sam Worthington, asta nu inseamna ca nu sunt buni actori. Dar acest "Salvation" abunda in personaje subtirele, lipsite total de substanta . Nu tine nici pretextul scoaterii in fata a masinilor pe post de personaje principale, cum se intampla cu monstrul din Alien spre exemplu. E drept ca suntem inca in 2018 si nu a venit nici vremea misteriosului si amenintatorului T1000, nici a (macar) sexoasei T-X, dar "Hunter-Killer"-ul ala era penibil, zau :) Regizorul McG o fi vazut War of the Worlds, in care tripozii iti dadeau fiori numai cand ii auzeai?

Si mai e ceva. "Feelingul" care a fost imprimat de James Cameron Terminatorului in primele doua parti, amenintarea care plutea in aer, linistea de dinaintea furtunii, tensiunea acumulata pana la confruntarea resimtita ca o directa de dreapta in plina figura, umorul simplu dar irezistibil... toate astea au disparut complet. Probabil ca voi avea parte de ele odata cu Terminator 5, cand o sa fiu in plina midlife crisis judecand dupa ritmul in care se deruleaza povestea.

Ca plusuri - Moon Bloodgood arata demential in costum de zbor mulat (total imposibil in lumea reala, dar treaca de la mine, efectul e mai mult decat spectaculos) si ceva incercari de subtilitate, ideea celor doi dusmani de-o viata care ajung in final sa "imprumute" cate ceva unul de la celalalt. Anyway, I'm starving for a good movie.

miercuri, 3 iunie 2009

Drunk Pilots' Society


Nu se intampla numai in filme. Conform Yahoo News, recent au fost publicate concluziile anchetei asupra unui accident aerian petrecut in Septembrie 2008 in Rusia. Mai exact, un Boeing 737 apartinand Aeroflot, care efectua cursa Moscova - Perm, avand 88 de oameni la bord, s-a facut praf in timpul aterizarii. Cauza: pilotul era beat ranga. Si nu avea licenta pentru aeronave Boeing. Iar copilotul nu a putut descifra manualul de zbor intrucat nu stia engleza. Si nici sa foloseasca giro-orizontul avionului. Ca fapt divers, cutiile negre au inregistrat la un moment dat faptul ca ambii piloti incercau sa vireze aparatul in directii diferite. In acelasi timp.

marți, 2 iunie 2009

Outdated and underrated



... just the way I like it !

vineri, 29 mai 2009

Cautand pasarea de foc


In lumea filmelor de animatie, "Space Firebird 2772" este un clasic. A aparut in 1979 si este inspirat din creatia celebrului autor de benzi desenate Manga Osamu Tezuka - aceasta fiind considerata, de altfel, opera vietii lui. Nu stiu cati isi mai amintesc, dar este unul dintre primele filme de animatie difuzate de TVR imedat dupa Revolutie (in forma de serial, sub numele de "Pasarea de foc spatiala").

Desi astazi, dupa Final Fantasy, Ice Age si Wall-E, realizarea grafica poate starni zambete, povestea este deosebit de sensibila si emotionanta. Intr-o lume in care oamenii sunt conceputi exclusiv artificial, iar destinul le este hotarat inca dinainte de nastere (avand culoarea ochilor ca semn distinctiv al "castei" din care urmeaza sa faca parte), singura sansa de supravietuire a Pamantului este sangele de Phoenix, despre care se spunea ca, prin sacrificiul lui, are puterea de a reda viata unei planete muribunde. In cautarea sa este trimis tanarul pilot Godo, ajutat de femeia android alaturi de care crescuse - Olga.

Desi gasesc mitica pasare, iar membrii echipajului navei sunt pierduti in lupta unul cate unul, baiatul refuza sa o sacrifice, avand prea multa dragoste pentru orice fiinta vie, lucru pentru care androidul cel blond va plati el insusi cu viata. Intr-un final, creatura de foc vindeca pamantul, oferind totodata viata fetei, transformand-o in fiinta umana, iar Godo renaste in bratele ei, in chip de copil. Poate cea mai sfasietoare scena din lumea Manga.


Pentru curiosi, filmul este disponibil in intregime pe Youtube.

vineri, 22 mai 2009

'cause I'm a punkrocker



O piesa mai veche dar Iggy Pop face aici o treaba buna. De ascultat noaptea pe strazi.

joi, 21 mai 2009

The Wanderer

"I went out walking, through streets paved with gold..." Mi-am facut un obicei din iesirile nocturne. Noaptea orasul e frumos. Nu arata neaparat frumos, dar se simte frumos. De la Iancului pana la Universitate miroase a iarba umeda. Si undeva, pe langa Foisorul de Foc, a vanilie. La miezul noptii e coada - la clatite. Am redescoperit strazile din spatele Cismigiului, sunt ani de cand nu mai fusesem pe acolo, cred ca de pe vremea proiectelor de urbanism din anul IV. Zona abunda in bijuterii art-nouveau, e o placere sa le studiezi - in semi-intuneric se contureaza mai bine detaliile. Si imi amintesc ca am mai vazut, undeva pe langa Dinamo, o casa superba, acoperita toata de iedera, arata de parca ar fi desenat-o Tim Burton.
Nu stiu de ce, The Jack e inchis. Ce bine ca exista in schimb H&H (Heaven and Hell). E acolo un coltisor - nu zic care - rupt parca dintr-un film cu James Cagney. O tigara , un Bloody Mary, si incepi sa crezi in calatoriile in timp.
Singur, Bulevardul Magheru pare rupt dintr-o cu totul alta poveste. E plin de straini si curve rebegite - mi se pare mie sau astea seamana toate intre ele ?
Ieri seara am ajuns pana la aeroportul Baneasa. La timp sa vad un 737 de la Wizzair decoland, si suficient sa ma apuce iar dorul de duca.
Prins intr-o relatie de love and hate cu orasul asta, nu pot sa nu apreciez astfel de mici episoade. Dupa 10 ani de stat aici, 10 ani in care, pe rand, l-am detestat, am avut nevoie de el sau l-am indragit de-a binelea, Bucurestiul continua sa ma surprinda. Ca un fel de loc de joaca imens in care mereu mai gasesti cate ceva uitat de data trecuta.