Pentru relaxare

Despre Buckethead am mai vorbit. Pe numele sau adevarat Brian Patrick Carroll, este genul de artist introvertit pana in maduva oaselor, un mister chiar si pentru cei mai devotati fani, care vorbeste rar si doar din spatele unei masti albe. Multa lume a spus despre el ca ar fi autist. Adevarat sau nu, un lucru e cert - este un magician al chitarii. Avand un Flying V personalizat drept instrument predilect, Buckethead merge de la jazz la ambiental si heavy, stapanind de asemenea bassul, percutia, si chiar robotdance-ul.
Se spune ca a compus albumul "Colma" pentru ca mama sa, recuperandu-se dupa o operatie de cancer, sa poata asculta ceva linistitor pe patul de spital. "For mom" este, zic eu, o capodopera.

Words

Late 90s. Striveam tigarile sub talpa, ne taram in clase si injuram de mama focului timpul ramas pana la bac. Dupa plecarea Narcisei - Diriginta, cu D mare - pentru noi, a 11-a B, liceul se transformase intr-o gluma proasta. Candva cea mai buna din tot judetul, clasa noastra, privata de singurul profesor pe care il respectasem vreodata cu adevarat, devenise mai putin decat suma componentelor ei: 30 de indivizi - tocilari, punkeri, copii fitosi de bani gata si combinatii din toate 3 - incapabili sa mai formeze un intreg. Sunase de intrare si ca de obicei, in minutele de pana sa inceapa urmatoarea ora era o harmalaie de nedescris.

De regula, in astfel de situatii se dadea alarma, dar atunci, nu stiu prin ce intamplare, reflexul n-a functionat. Usa clasei, usa aceea inalta, din lemn masiv, vechi, vopsita crem pe dinauntru si cafeniu pe dinafara, se deschide si apare in cadrul ei Directorul. Un tip inalt, cu parul alb (nu carunt, alb!), solid, cu o vigoare de admirat pentru varsta lui. Preda romana si ar fi trebuit sa se bucure de mult de pensie, dar cum nu prea avea de ce se bucura, a mai continuat sa predea cativa ani buni. Nu l-am avut profesor si nu tin minte sa fi regretat atunci. Invatam in ultima sala din aripa de nord a cladirii - mai exact langa buda fetelor, "unde meritam!", cum malitios ne intepase profa de franceza - si patrula des prin zona, la vanatoare de fumatori. "Ce ora aveti acum?" Credeam ca o sa-l trimita iar la frizer pe Filip si o sa-l traga pe Costin de cercel. A facut doar cativa pasi, pana la fereastra, si cum obiceiul era sa ne ridicam in picioare cand intra un prof, nu ne-a facut semn sa ne asezam, caci n-avea de gand sa stea mult. Ne-a tinut insa un curs fabulos despre cea mai apriga putere din cate exista pe lume: puterea cuvantului. Despre puterea lui de a muta muntii si de a crea destine . Cuvantul, care sta la baza oricarei capodopere precum o simpla piatra in marile Piramide. "La inceput, a fost cuvantul" - spune Biblia. Cu doua cuvinte, Avram Iancu a pus in miscare o armata: "No hai!".

30 de perechi de ochi de 17 ani priveau hipnotizate. Pentru un minut, Directorul transformase din nou tocilarii, punkistii si ciudatii, intr-o CLASA.

The Christians - Words

Diverse alte lumi

L-am descoperit pe Enki Bilal acum cativa ani - vreo 4 - cand am vazut "Immortel".
Imi place lumea lui, populata cu figuri angoasate, chinuite de conflicte interioare si frustrari, penduland intre iubiri melancolice si sex violent.






www.entertainmentearth.com

Remember Freddie

Un singur lucru ar fi facut noaptea de 20 Aprilie 1992 sa fie cu adevarat perfecta. Prezenta lui Freddie Mercury pe scena, cu Wembley-ul la picioare. N-a fost sa fie. Dar mi-as fi dorit. Aveam, pe atunci, 12 ani.

O ora din August

Cum s-a dus vara, ne-am intors mai toti de prin vacante, si cum in ultima vreme am cam uitat in jurul carui subiect se invarte blogul asta, cred ca putina istorie nu strica. As fi vrut sa postez asta in August - sa fiu in ton cu titlul, scolareste - dar cum informatia nu se aduna singura, am intarziat putin. Sa ne amintim, asadar:

"Rapus de usturimea aceea ingrozitoare, am deschis carlinga pregatindu-ma sa sar. Mai tirziu, americanii au spus ca am sarit. Nu am sarit... Am incercat sa iau putina inaltime tragind usor maneta; era prea jos ca sa pot sari... Arsurile ma chinuiau ingrozitor, ma temeam sa nu explodeze avionul. In momentul acela ingrozitor am vazut un bombardier desprinzindu-se din formatie si venind sa ma atace. Avionul meu scotea fum; el tragea direct in mine cu toate mitralierele din fata. Nu ma mai puteam apara, chinurile devenisera insuportabile. Am virat usor pe stinga colosului, picand usor spre motoare, decis sa intru in el... Am simtit o caldura puternica si atit. M-am trezit intr-un spital”. - sunt cuvintele sublocotenentului Carol Anastasescu, pilot de IAR80, eroul unei performante unice in aviatia romaneasca, si rarissime la nivel mondial: ciocnindu-se frontal cu un B24 american, a supravietuit. Echipajul bombardierului nu.


"Avionul lui Baker ardea deja de vreo 3 minute. Aripa dreapta incepuse sa se dezmembreze. Nu credeam ca cineva mai poate fi in viata in acel avion, dar cu siguranta cineva il pilota, conducand formatia printre sondele de petrol." - locotenent Carl Barthel, amintindu-si de eroismul comandantului unitatii 93rd Bomb Group, colonelul Addison Baker, care, cu avionul pe punctul de a se dezintegra, desi putea recurge la o aterizare fortata, si-a condus echipajele deasupra tintei, asa cum le promisese la plecarea in misiune. Din avionul lui Baker nimeni nu a supravietuit. Intregul echipaj a ars in incercarea de a se catapulta.

Sunt marturii ale supravietuitorilor uneia din celebrele batalii ale celui de-al doilea razboi mondial : "Operatiunea Tidal Wave".

Despre primul raid american deasupra Romaniei nu s-a zis niciodata prea mult . 12 avioane ratacite intr-o misiune ce s-a dorit a fi de bombardament, dar a sfarsit mai mult ca una de recunoastere. Cu autoironie, pilotii americani spuneau ca in afara de ei, nimeni n-a stiut de misiunea lor, nici macar artileristii romani de la sol.
Sfarsitul comediei avea sa vina insa repede.
Intr-o duminica de vara, 1 August 1943, 180 de bombardiere B24 Liberator (1726 aviatori) cea mai mare formatie de bombardiere plecata intr-o singura misiune, la acea data - au atacat rafinariile de petrol din jurul Ploiestiului. Apararea antiaeriana a raspuns pe masura. Dupa 50 de minute de infern, 35 de avioane americane erau doborate deasupra Romaniei (20 de aviatia romano-germana, scor 8-12 pentru nemti), 15 de artilerie. Doar 88 s-au intors la bazele de plecare din Libia si Italia. Restul s-au prabusit deasupra Bulgariei si Greciei, sau au aterizat, avariate, in Turcia neutra. 310 aviatori americani si-au gasit sfarsitul, 130 au fost grav raniti iar 108 au cazut prizonieri. 93rd Bomb Group "Circul Ambulant" nu a mai fost refacuta niciodata. Romania a pierdut 2 (doua!) avioane de vanatoare si cateva baterii de tunuri antiaeriene, dar greul pagubelor a fost suportat de populatia civila, sute de oameni murind sau ramanand fara adapost.

Strategii militari americani au prezentat misiunea ca fiind o victorie. A fost una platita din greu. Mai mult, "Tidal Wave" nu si-a atins decat partial obiectivul. Rafinariile - "Unirea", "Columbia", "Astra Romana", "Romano-Americana", "Concordia - Vega" - fie au scapat neatinse, fie au putut fi refacute, revenind in decurs de cateva luni la productia normala. Cu toate acestea, a fost cea mai decorata misiune a USAF din intreg razboiul. Fiecare echipaj supravietuitor a primit cate o "Silver Star", si au fost oferite nu mai putin de 5 "Medal of Honor", cea mai inalta distinctie militara americana.

Era doar inceputul. Raidurile americane si britanice s-au succedat timp de un an de zile, lovindu-se de fiecare data de riposta dura a aviatiei romanesti. Fiecare inclestare avea sa se soldeze, totusi, cu pierderi dureroase de ambele parti. La 23 August 1944 Romania rupe alianta cu Germania nazista si bombardamentele inceteaza. Se murise insa destul.

Summer Song

Forever Summer !

Tribute to Les Paul

Pe 13 August 2009 s-a stins din viata, in varsta de 94 de ani, legendarul Les Paul, inventatorul care a facut ca rock-ul sa sune (si sa arate) asa cum stim noi. Maestrii ai chitarii precum Jimmy Page (Led Zeppelin), Jeff Beck, Eric Clapton, Pete Townsend (The Who), Joe Perry (Aerosmith), Slash (GN'R), The Edge (U2) , etc. datoreaza o buna parte din arta lor sunetului inconfundabil al chitarii "Les Paul". Pe numele sau adevarat Lester William Polsfuss, el insusi un chitarist fenomenal, a fost numit "arhitectul rockului" si "parintele chitarii". Pentru batranul Les, un moment de magie cu Slash si a sa Les Paul Goldtop: "The Godfather Theme".

TSCC

Nu stiu cati fani ai lui Schwarzie se vor obisnui cu marca "Terminator" aplicata unui serial TV, dar eu am reusit chiar daca, recunosc, mi-a luat ceva timp. Dezamagit de "Salvation", m-am consolat, cat de cat, cu acest serial spumos si intr-o oarecare masura, captivant. Filmat intre 2007 si 2008, "Terminator: The Sarah Connor Chronicles" isi plaseaza actiunea cumva dupa Terminator 2, neglijandu-l insa complet pe T3. Mai exact, ne este prezentata viata lui John Connor, inca adolescent, si a mamei sale, Sarah, in anii ce au urmat intalnirii dintre ei, protectorul lor T800 (Schwarzenegger) si maleficul T1000. "Ziua Judecatii" n-a fost impiedicata, ci doar amanata, ceea ce face ca deja clasica stratagema a trimiterii unor bad scarry robots inapoi in timp pentru a-l vana pe viitorul lider al Rezistentei sa fie repetata pana la loc comanda.

Si de data asta, baiatul are parte de un ajutor nesperat - un alt cyborg reprogramat, trimis tot de el, cel din viitor, sa-l protejeze. Doar ca acesta nu mai e deloc o huiduma greoaie si cam talamba, ca T800, ci un model cu totul nou, cu infatisare de fetiscana, nu la fel de puternica dar mult mai inteligenta, si care, pe langa faptul ca putea trece fara probleme in fata autoritatilor drept sora lui Connor, prezinta avantajul ca da al naibii de bine la TV - superba Summer Glau jucand extraordinar si in plus, rolul fiindu-i gandit "in jurul" calitatilor ei fizice de fosta balerina.

Cameron (botezata astfel ca un omagiu pentru James Cameron, creatorul Terminatorului), nu numai ca este o masina de ucis perfecta ascunsa intr-un corp de o frumusete rapitoare, ci prezinta cateva aspecte foarte interesante, care o deosebesc radical de ceilalti roboti din universul Terminatorilor. Pe langa imboldurile de a ucide fara discernamant aproape tot ce i-ar pune in pericol viata lui John Connor, si la un moment dat, defectandu-se, fiind la un pas de a-l ucide chiar pe el, stie sa fie feminina, gratioasa, convingatoare. Cameron repara de una singura o centrala atomica, opreste lumina in jumatate din Los Angeles, executa perfect un numar de balet si perfectioneaza o reteta de clatite in cel mai natural mod posibil - mai ales pentru un robot. Dar sarea si piperul personalitatii ei - si ale serialului, as zice eu - este jocul de-a v-ati ascunselea cu atractia sexuala ce se instaleaza, treptat, intre ea si tanarul John. Nu m-am convins inca daca e rezultatul incercarii ei de a deveni cat mai umana (nu cred sa existe scenariu cu androizi in care ei sa nu tinda spre a deveni umani) sau doar o metoda de a-l tine pe Connor apropiat de ea, fiind astfel mai usor de supravegheat. Un singur lucru nu stie Cameron sa fie: amuzanta. Dar este.

Celalalt motiv pentru care am ales sa urmaresc serialul pana la capat a fost Lena Headey, (sotia regelui Leonidas din "300") o actrita britanica pe care eu o consider fenomenala, care a reusit sa o reinventeze pe Sarah Connor, creind practic un alt personaj, cu nimic mai prejos insa fata de partitura magnifica a Lindei Hamilton din T1 si T2.
Doua surprize placute: Shirley Manson - solista trupei Garbage - in rol de T1000 cu inclinatii religioase, aflat undeva la limita intre personaj pozitiv si negativ, si Brian Austin Green - din "Beverly Hills 90210", va mai amintiti? - ajuns, in sfarsit, actor, face un rol extraordinar.

In asteptarea partii a 5-a, care nu se stie cand va veni, din partea Fox Network, pentru fanii Terminator, un cadou destul de reusit.

Marina

"Regele Ferdinand"

Great Gig In the Sky

Diving

Summerday's Dream

Judgment Day

Skull Spangled Banner

Sirena

Liber

Povestea merge mai departe

"... ca vantul din Vama Veche"

Putin imi pasa ca nu mai e "ca altadata". Putin imi pasa ca au aparut umbrelute cu sezlonguri. Ma lasa rece hotelul de 4 stele crescut nu se stie de cand. E mare si urat, are fatada vopsita in alb si galben, balustrade din aluminiu si o proportie incerta - fie, astazi mi-am propus sa nu mai fiu arhitect. Mi-am inghesuit 5 tricouri si cateva alte nimicuri in rucsac, mi-am luat adio de la computer, de la oras, de la asfalt, de la familistii insipizi, cu burta, chelie si neveste plicticoase din Cap Aurora unde aterizasem printr-o intamplare, si am fugit - asta e cuvantul - am fugit. In Vama Veche. Daca e vreun loc in care sa te revizitezi, sa iti aduci aminte cine esti cu adevarat - TU, nu individul care stie 3DMax si care-si incaseaza cecul intre doua deadline-uri, atunci acolo e. E locul unei victorii personale - victorie asupra a tot ce inseamna constrangere si rutina.

Depinde mult cu ce inima vii. Vama e ca o adolescenta capricioasa, te poate face sa te indragostesti sau sa fugi fara a te mai uita inapoi. Pe mine m-a primit cu soare arzator si bubuit de AC/DC. Mi-ar fi placut, e drept, o plaja mai curata, dar ce mai conteaza, cand ai pescarusi, valuri, fete cu sanii goi si cand din boxele de la Stuf iti canta Roger Waters. Sa intalnesti linistea lui "Radio K.A.O.S." acolo unde se termina (sau incepe) Romania... e fabulos.

Dar mai presus de toate a fost, cred, sentimentul libertatii si al inocentei regasite. Eram copii in vacanta, eram calatori cu "trenul fara naş" al celor de la IRIS. Acum stiu - Marcel Proust isi avea madelena. Eu am vara in Vama Veche. Desi am ajuns deja de 3 zile acasa, inca n-am plecat de acolo.
Depinde mult cu ce inima vii. Vama e "Hotel California" din care you can check out anytime you like but you can never leave. E unul din acele locuri din care nu mai poti pleca. Ramai mai departe captiv in vara stropita din plin cu nostalgii, apa de mare si bere.