sâmbătă, 26 iunie 2010

De dincolo


Sau poate... de undeva de sus.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Sold my soul to Rock n' Roll !


Se spune ca inca nu esti cu adevarat fan al unei trupe pana n-o vezi live. Oricum trupele al caror fan pretind ca sunt se numara pe trei, poate patru degete, si una din astea e Aerosmith, prin urmare nu puteam lipsi de la concertul lor. Las la o parte dezamagirea provocata de rocada Romexpo / Zone Arena - tot incerc sa-i gasesc o calitate locatiei asteia si inca nu reusesc, poate doar faptul ca, prin voia intamplarii, e destul de aproape de unde locuiesc. Restul a mers BRICI si asta o spun foarte, foarte rar.

Prima surpriza (placuta) a serii a fost ca n-a plouat, desi era dat ca sigur. Cea de-a doua e legata de public si urma sa o am pe parcurs.

20 000 de suflete - putin, avand in vedere numele trupei, dar, hai s-o recunoastem, la noi nu se bucura de popularitatea pe care o au la ei acasa. Totusi n-am vazut in viata mea un public mai variat la un concert rock - de la domni si doamne respectabili/respectabile la puberi de 12 ani, de la blonde cu aer de ASE anul II la motociclisti si rockeri suparati. Sa aduni atatea categorii de oameni la un loc e o performanta de care nu stiu ce alta trupa mai e in stare - poate U2.

In deschidere, fetele de la Reamonn. Nu sunt deloc rautacios, avand in vedere targetul trupei asteia si jocul lor de scena (chiar daca, hai sa zic, nu suna rau live, arata ca niste tineri debutanti la Cerbul de Aur). M-am cam plictisit in timpul recitalului lor, dar m-am pozitionat strategic langa standul cu bere asa ca timpul s-a contractat simtitor (eram deja la a 3-a cand a inceput adevaratul show).

Fix la 21.00 se coboara peste scena bannerul negru, imens, cu logo-ul inaripat al celor de la Aerosmith (apropo, este opera unui fost membru al trupei, chitaristul Ray Tabano, si dupa mine este unul din cele mai frumoase logo-uri din rock). Dupa care vine explozia: "Love in an elevator". Urmata de (incerc sa respect si ordinea: Back in the saddle, Fallin' in love, Eat the Rich, Pink, Livin' on the Edge, What it takes, un blues de la mama lui "din Boston, USA", cantat de Joe "Fuckin'" Perry (cum l-a prezentat Steven) care a dovedit ca nu e doar un mare chitarist, ci, la o adica, se descurca onorabil si cu gura, Crazy, Cryin', Jaded, I don't wanna miss a thing, Rag Doll, Sweet Emotion (terminat cu un solo de chitara fenomenal), Baby please don't go - si nu sunt sigur ca n-am sarit nimic. La bisuri (inainte de care au tras de timp in stil de mari campioni) inca o bucata de blues, apoi superba balada Dream On (o clasica rock all time - parerea mea) de care au legat Walk this way, si nu s-au lasat pana n-au bagat si un Toys in the Attic la finalul finalului, intarindu-mi convingerea, daca mai era cazul, ca Steven nu-si are toate jucariile in mansarda. Mi-ar fi placut si un Janie's got a gun sau un Amazing, de ce sa nu recunosc.

Totul cantat aproape fara pauze, genul de show "vrei rock, ia rock si taci!" fara niciun fel de vrajeala inutila, in cel mai sincer stil al trupei - un mix de glamm, heavy si blues, reusind sa electrizeze fara lasere, fumigene, gagici pe backing vocals si altele de gen. S-a vorbit putin, Steven Tyler nu stie decat sa cante si iar sa cante, si o face trecand de la ragaiala la ultrasunete si invers in decurs de vreo 15 secunde). Nu mai vorbesc ca omul asta e un spectacol in sine si fara sa deschida gura - a umplut scena de la un capat la altul, s-a intins cat e de lung, a facut sex cu microfonul si anii, drogurile, bautura si femeile parca n-au trecut peste el. Sa mentionez ca odata, acum ceva ani, si-a luat din public o sticla de Daniel's in teasta (da, sticla, nu continutul) si a continuat sa cante fara sa se dea macar mai incolo? E drept ca nu se mai da peste cap ca-n prima tinerete, dar e posibil sa nu fi uitat cum si-a facut praf umarul anul trecut.

Joe Perry insa a imbatranit vizibil (doar fizic) pentru ca ramane acelasi chitarist urias, un chitarist de rock in adevaratul sens al cuvantului, crescut din blues si jazz, si care a inspirat la randul lui alte nume mari (Slash mai avea putin si jura pe Biblie ca daca nu era Joe Perry nici el nu era cine e).

Un singur lucru nu mi-a placut la Aerosmith: faptul ca n-au reusit niciodata sa fie o unitate. Intotdeauna, si pe scena si in afara ei, au fost Steve, Joe, si compania - Brad Whitford, Tom Hamilton si Joey Kramer fiind practic acompaniamentul. Sincer nu stiu cum au reusit sa isi pastreze aceeasi componenta atatea zeci de ani (cu mici pauze, e adevarat). Poate ca tocmai asta a fost secretul, nici prea multe personalitati intr-o trupa si asa "bicefala" nu e bine - vezi Pink Floyd. Totusi cineva trebuie sa fie foarte naiv sa creada ca Steve ar fi fost pe punctul de a parasi Aerosmith anul trecut - bullshit obisnuit al marilor trupe pentru a tine fanii in priza.

Iar publicul, cum spuneam la inceput, m-a surprins mai mult decat placut. Pe toata durata concertului am avut senzatia ca, in ciuda numarului relativ redus, oamenii stransi acolo erau fanii adevarati ai trupei si nu niste rockeri de duminica. Daca as fi pus pariu ca pustoaicele care roiau prin jurul meu venisera sa-i vada pe Reamonn si cel mult sa asculte I don't wanna miss... as fi pierdut banii cu siguranta. Toata lumea stia cantecele pana la ultimul vers si a cantat cu Steven - acolo unde se putea, lasandu-l in plata Domnului sa se sparga in figuri dupa pofta inimii atunci cand avea chef. Si a tot avut.

Overheard: "Cine canta ba, maical gecsan?" - taranul din Logan albastru la vederea miilor de oameni care se indreptau spre arena.
"Tu nu realizezi cat esti de batrana, de-i cunosti pe toti" - un tip catre consoarta.
"La munca ba, nu la intins mana!" - un baiat cam trotilat, cred, catre politistii de la circulatie.
Per ansamblu, It was amazing. Pun niste Aerosmith.

PS - nu stiu ce a fumat Tyler in tinerete dar la ce copii reusiti are sigur a fost good stuff. O fi avand vreo legatura?


vineri, 18 iunie 2010

"... si vreme e ca sa iubesti"

E una din acele dupa-amieze pe care mi le doream nesfarsite in copilarie. E soare dar nu e prea cald, pe cer patruleaza escadrile de cumulusi pasnici, si parca ma vad in vacanta indreptandu-ma spre Dunare sau adormind lenes peste "20 000 de leghe sub mari". Iar la trezire sa gasesc pe masa din bucatarie, sub un servetel, cornulete pudrate cu zahar sau prajituri cu visine, semn ca trecuse bunica in timp ce eu dormeam.

Acum in loc de scaldat ma delectez cu detalii de executie, de citit citesc normative, si nici bunica nu mai imi lasa bunatati nicaieri. Inchid fereastra si ma intorc la lucru. Si totusi... mai e timp pentru ceva frumos:

joi, 17 iunie 2010

100


Azi aniversam 100 de ani de la zborul lui Vlaicu. In cinstea evenimentului, Fortele Aeriene au ridicat cam tot ce aveau disponibil, mai putin Lancer-ele, pentru o trecere pe deasupra Campiei Cotroceni (locul unde se afla astazi Afi Palace). Nefiind prezent la fata locului, IAR-urile 99 si un Spartan s-au gandit si la mine, survoland zona in care lucrez.

Tot anul acesta se implinesc 100 de ani de la inventarea motorului cu reactie de catre Henri Coanda. Avem ce sarbatori, avem de ce sa fim mandri. Pacat doar ca nu mai suntem de mult acolo unde am fost candva.

Desi nu prea am avut liniste in ultimele zile, tot mi-am facut ceva timp, sambata trecuta, pentru o raita la Bookfest, la timp pentru a asista la lansarea "Fortaretei Ploiesti" de J. A. Stout. O carte extraordinara, o poveste adevarata cu Liberatoare, Fortress-uri, IAR-uri, si... de fapt, cu oameni. Invitat, Generalul (r) Ion Dobran a tinut un discurs sfasietor. Pacat ca n-am avut prezenta de spirit sa iau cu mine cartea sa, "Jurnalul Locotenentului Dobran" pentru a mi-o semna, dar am primit totusi autograful mult ravnit pe cartea lui Stout. Cu mesajul "Asa a fost atunci". Cel mai valoros cadou primit vreodata.

joi, 10 iunie 2010

miercuri, 2 iunie 2010

It's all about the shape



Sursa:http://www.airliners.net/photo/Aerolineas-Argentinas/Boeing-737-287/0529494/