In which God we trust

Ultima bomba e ca ar urma sa inceapa lucrarile la Catedrala Mantuirii Neamului. Teoretic n-ar trebui sa ne facem probleme, lucrarile tot incep la biserica asta de pe vremea lui Carol I. Practic, s-ar putea ca de data asta sa fie groasa - oamenii sunt chiar pusi pe treaba si chiar se doreste demararea constructiei incepand cu August 2010. Conform presedintelui comisiei tehnice, Nicolae Noica, costurile s-ar ridica la 400 milioane Euro (fara a fi luate in calcul suplimentarile inerente la un astfel de proiect, si inca n-a zis nimeni cat ar urma sa consume anual toata hardughia). Biserica va avea inaltimea de 120 m (pentru comparatie, Palatul Parlamentului se invarte pe la 90 m), capacitatea de 5000 persoane si urmeaza a fi dotata cu lifturi, lanturi de magazine (probabil pentru lumanari, calendare si matanii) si un hotel.

Mi se pare normal. Suntem in plin avant economic fara precedent, tocmai vor fi triplate pensiile si salariile profesorilor, avem spitale cu dotari de Star Trek, ni se intorc din SUA si Canada legiuni intregi de medici si ingineri iar somajul a ramas in dictionarul de arhaisme. Motivele pentru un mic efort de 4 ani si sute de milioane de euro sunt profund spirituale: "sa aibe si Bucurestiul o catedrala!" iar solutia arhitecturala este de o rara sensibilitate si subtilitate: "pridvorul va avea forma unui potir, care va incepe la mijlocul ei, astfel incat sa para o biserica tinuta intr-un potir" - PF Daniel.

Lasand la o parte aspectele economice ale problemei (am stabilit ca tocmai le-am rezolvat, da?), ca unul care nu merge prea des la biserica stau si ma intreb: este orgoliul prostesc de a avea o catedrala in Bucuresti de natura sa atraga mantuirea divina asupra poporului roman, mai ales ca orgoliul era, ultima oara cand am verificat, unul din pacatele capitale? Nici macar nu cred ca inaltele fete bisericesti sunt sigure de folosirea corecta a termenului "catedrala"- nu orice biserica mare este neaparat o catedrala (biserica principala a unei eparhii) dupa cum nu orice catedrala este neaparat gigantesca.

Arhitectural vorbind, noua constructie nu aduce nimic nou, deci nu are cum si nu va avea niciodata cum sa concureze cu atat de invidiatele monumente ale Vestului - construite de-a lungul a sute de ani, cu bani din zeci de razboaie "sfinte" si cu pretul vietilor a mii de sclavi. Spiritual, nu vad cum m-as situa mai aproape de Dumnezeu intr-un astfel de monstru din beton, printre lifturi, magazine si hoteluri, si in plus, la pachet cu alta minunatie - Casa Poporului - decat intr-o bisericuta de lemn din Maramures sau decat in biserica de pe strada copilariei mele, in care am fost botezat, in care m-am spovedit prima data si in care mi-am luat ramas bun de la bunica. In plus, fara a fi un specialist in spatiul sacru, dar totusi, ca arhitect, stiu ca ortodoxia, prin insasi esenta ei, a promovat timp de secole o cu totul alta tinuta a edificiului de cult: mai aproape de scara umana, mai putin opulenta, mai introspecta. Vreau sa vad in Grecia, leaganul ortodoxiei, o biserica de asemenea proportii si dimensiuni. Exista prin Rusia - tara care, sa recunoastem, ne-a blagoslovit cu multe minuni.

Iar ca simplu muritor, ma mai intreb ceva: oare nu ne-am simti mult mai impacati cu noi si cu Dumnezeu daca am deschide bisericile, cele care exista pe fiecare strada in Bucuresti, ziua si noaptea, precum la catolici? Sau si mai bine, oare n-am fi mai buni daca am incerca sa ne mantuim INAINTE de a pasi in noua catedrala, fara a mai scuipa pe jos, fara a ne mai injura in trafic si fara a ne mai uita cu jind inspre catedralele altora?

Adjective

Despre "Politist, adj.", LA Times are numai cuvinte de lauda. "Hollywood Reporter" il baga in primele 3 filme ale lui 2009, dupa White Ribbon si District 9. La Cannes a pus mana pe "Un Certain Regard" si este propunerea Romaniei la Oscaruri pentru 2010. Asadar, un film recomandat de cele mai respectabile surse. Un regizor deja titrat - Corneliu Porumboiu. Voiam sa vad un film romanesc in care sa nu se prostitueze, sa nu cerseasca, si daca se poate, sa nu avorteze nimeni. Spre suprinderea mea, chiar nu se intampla asa ceva. Dar nici altceva.

Foarte bun film.
Dragos Bucur merge pe strada. Dragos Bucur isi aprinde o tigara. Dragos Bucur la birou. Dragos Bucur da cu flit unui coleg, pasionat, ca si el, de bambilici (tenis cu piciorul, ma rog). Dragos Bucur merge pe strada. Dragos Bucur fumeaza. Dragos Bucur ajunge acasa, de unde aflam totul despre viata sa de familie: "Da si tu mai incet!". Dragos Bucur se uita la tv, iar sotia asculta muzica. Stop cadru: foaie de hartie scrisa de mana, (de Dragos Bucur, pariu) care se vrea un raport despre tot ce facuse in acea zi Dragos Bucur (in timp ce noi credeam ca doar mergea pe strada si fuma). Cam in acest punct am ajuns la jumatatea filmului. Restul nu vi-l mai povestesc ca poate vreti sa-l vedeti. Yeah, right!

Daca ar fi sa ma iau dupa critici, conform carora cinema-ul mai ca nu a inceput cu filmele romanesti din ultimii 3 ani, "Politist, adjectiv" este genul de film care te face sa iti pui intrebari. Aici au dreptate. Spre exemplu, eu m-am intrebat daca e cumva dimineata, pranz sau seara in oricare din scenele filmului. M-am intrebat cand o sa mai vad, intr-un film romanesc, un prim plan care sa exprime si altceva decat perplexitate comica sau o supa scurgandu-se pe o barbie. Sau cand o sa vad un film romanesc filmat si in alta parte decat in spatele blocului. Stiu, se vrea realism. "Politist, adj." nu reuseste nici macar sa fie realist. Atunci ar fi trebuit sa vedem macar un gabor care-si incaseaza spaga, ca pana acum politisti care sa tina lectii cu DEX-ul in mana doar domnul Corneliu Porumboiu a vazut. Ar fi trebuit sa vedem macar un fund frumos pe strada aia goala ca dupa Hiroshima, caci numai in filmele romanesti cainele vagabond face concurenta personajului principal. Aici ti se spune, de regula: "taci ba, a luat premiu la Cannes!" Fie, dar cinema inseamna mai mult decat sa admir cv-ul regizorului iar trofeele n-are decat sa si le tina in vitrina. Vreau sa vad un monolog care sa imi ridice parul de pe brate, vreau sa vad macar o raza de soare, vreau sa aud o coloana sonora, vreau sa imi placa sa vad si sa revad filmul romanesc, iar pentru regizor si pentru scenarist asta ar trebui sa fie cel mai valoros trofeu. Doar "Restul e tacere" l-a obtinut pana acum in ultimii ani.

TSCC

Nu stiu cati fani ai lui Schwarzie se vor obisnui cu marca "Terminator" aplicata unui serial TV, dar eu am reusit chiar daca, recunosc, mi-a luat ceva timp. Dezamagit de "Salvation", m-am consolat, cat de cat, cu acest serial spumos si intr-o oarecare masura, captivant. Filmat intre 2007 si 2008, "Terminator: The Sarah Connor Chronicles" isi plaseaza actiunea cumva dupa Terminator 2, neglijandu-l insa complet pe T3. Mai exact, ne este prezentata viata lui John Connor, inca adolescent, si a mamei sale, Sarah, in anii ce au urmat intalnirii dintre ei, protectorul lor T800 (Schwarzenegger) si maleficul T1000. "Ziua Judecatii" n-a fost impiedicata, ci doar amanata, ceea ce face ca deja clasica stratagema a trimiterii unor bad scarry robots inapoi in timp pentru a-l vana pe viitorul lider al Rezistentei sa fie repetata pana la loc comanda.

Si de data asta, baiatul are parte de un ajutor nesperat - un alt cyborg reprogramat, trimis tot de el, cel din viitor, sa-l protejeze. Doar ca acesta nu mai e deloc o huiduma greoaie si cam talamba, ca T800, ci un model cu totul nou, cu infatisare de fetiscana, nu la fel de puternica dar mult mai inteligenta, si care, pe langa faptul ca putea trece fara probleme in fata autoritatilor drept sora lui Connor, prezinta avantajul ca da al naibii de bine la TV - superba Summer Glau jucand extraordinar si in plus, rolul fiindu-i gandit "in jurul" calitatilor ei fizice de fosta balerina.

Cameron (botezata astfel ca un omagiu pentru James Cameron, creatorul Terminatorului), nu numai ca este o masina de ucis perfecta ascunsa intr-un corp de o frumusete rapitoare, ci prezinta cateva aspecte foarte interesante, care o deosebesc radical de ceilalti roboti din universul Terminatorilor. Pe langa imboldurile de a ucide fara discernamant aproape tot ce i-ar pune in pericol viata lui John Connor, si la un moment dat, defectandu-se, fiind la un pas de a-l ucide chiar pe el, stie sa fie feminina, gratioasa, convingatoare. Cameron repara de una singura o centrala atomica, opreste lumina in jumatate din Los Angeles, executa perfect un numar de balet si perfectioneaza o reteta de clatite in cel mai natural mod posibil - mai ales pentru un robot. Dar sarea si piperul personalitatii ei - si ale serialului, as zice eu - este jocul de-a v-ati ascunselea cu atractia sexuala ce se instaleaza, treptat, intre ea si tanarul John. Nu m-am convins inca daca e rezultatul incercarii ei de a deveni cat mai umana (nu cred sa existe scenariu cu androizi in care ei sa nu tinda spre a deveni umani) sau doar o metoda de a-l tine pe Connor apropiat de ea, fiind astfel mai usor de supravegheat. Un singur lucru nu stie Cameron sa fie: amuzanta. Dar este.

Celalalt motiv pentru care am ales sa urmaresc serialul pana la capat a fost Lena Headey, (sotia regelui Leonidas din "300") o actrita britanica pe care eu o consider fenomenala, care a reusit sa o reinventeze pe Sarah Connor, creind practic un alt personaj, cu nimic mai prejos insa fata de partitura magnifica a Lindei Hamilton din T1 si T2.
Doua surprize placute: Shirley Manson - solista trupei Garbage - in rol de T1000 cu inclinatii religioase, aflat undeva la limita intre personaj pozitiv si negativ, si Brian Austin Green - din "Beverly Hills 90210", va mai amintiti? - ajuns, in sfarsit, actor, face un rol extraordinar.

In asteptarea partii a 5-a, care nu se stie cand va veni, din partea Fox Network, pentru fanii Terminator, un cadou destul de reusit.

Ipocrizia la ea acasa

De obicei nu scriu despre mizeria de lume in care traim - despre asta are, va rog sa ma credeti, cine sa scrie. Totusi, un fapt petrecut deunazi mi-a atras atentia si cred ca nu strica daca i-as acorda oarece randuri. De vreo trei zile presa romana (distinsa presa romana, institutie pe care eu o consider deosebit de onorabila, aproape la fel de onorabila precum justitia, politia, sistemul sanitar, invatamantul si fotbalul din draga noastra tarisoara) vuieste din toti rarunchii. Ziua Aviatiei (20 Iulie) a trecut, as always, aproape neobservata, desi ditamai Hercules-urile au survolat Capitala (ocazie rarissima, cred ca s-a intamplat de vreo doua ori in 10 ani). Nu am gasit -inca - un interviu cu nici unul din baietii astia de care nimeni nu-si aduce aminte decat cand mai moare cate unul la mansa unui Mig. Mult mai captivant este, pentru onor domnii gazetari, faptul ca primarul Constantei, Radu Mazare, a imbracat o uniforma de general german cu ocazia nu stiu carei sindrofii.

Sa fim lamuriti de la bun inceput: acest personaj imi este foarte antipatic - asta in masura in care i-as fi acordat vreodata atentie. Dar mult mai antipatici imi sunt asa-zisii "oameni de presa" loviti subit de un val moralizator: "Nazistul! Antisemitul! Crucificati-l! Ardeti-l pe rug!".

De o viata de om Radu Mazare este primarul Constantei, al doilea oras ca marime al Romaniei. Ciudat cum nimeni n-a zis, NICIODATA, ca exista, chiar si la noi in tara orase mult mai curate si mai bine organizate decat Constanta. Sau ca toate locuintele nou construite pe falezele Constantei isi golesc conductele de canalizare in mare. Nu. Ei bine, primarul-vedeta merita omorat cu pietre in piata mare pentru ca a imbracat o uniforma la un party, si ca pe acea uniforma se ratacise o svastika de marimea unei unghii.

Da, uniforma era germana, din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Da, crime abominabile au fost savarsite la adapostul acelei uniforme, sau al unora asemanatoare, cu vulturul nazist pe piept si cu svastika pe maneca. Da, intreaga planeta (nu numai o anume populatie, cum incearca unii sa insinueze) era sa sucombe din cauza unor indivizi care, imbracand acea uniforma, au vrut sa puna stapanire pe ea. Dar asta s-a intamplat acum 70 de ani.

Traim intr-o lume in care ignoranta si interesele dicteaza legi aberante. In cea mai libera si democratica societate a lumii, cea americana, trebuie sa te gandesti de doua ori daca nu cumva e mai bine sa zici "Sarbatori fericite" in loc de "Craciun Fericit", in schimb e absolut ok un "Happy Hanukkah". Intr-o tara admirata de tot globul pentru civilizatia si cultura ei, Germania, e ok sa lasi monumente de arhitectura in paragina pentru simplul fapt ca au fost construite de cine nu trebuie, cand nu trebuie. Iar la noi, si de data asta nu numai la noi,un simbol vechi de mii de ani, caruia i-au fost atribuite proprietati magice, grupand in forma sa insasi centralitatea si ciclicitatea unviersului, creeaza un incident diplomatic si face presa sa scoata iar clabuci. Stiati ca descoperiri arheologice au confirmat raspandirea svasticii inclusiv pe teritoriul Israelului de astazi?

Cu tot respectul pentru memoria victimelor de la Auschwitz si Birkenau - chiar nu mai avem de ce sa ne scandalizam? Am uitat ca am fost, cu totii, pionieri, si ca am purtat cravata rosie precum mii de "khmeri rosii", autori de genocide mult mai recente decat cele de sub semnul svasticii? De ce e atat de cool sa porti tricou "CCCP" si de ce secera, ciocanul, si steaua rosie, in numele carora au murit cel putin la fel de multi evrei, inca mai sunt simboluri oficiale in anumite parti ale lumii? Sau... de ce ne mai inchinam la o cruce, candva ea insasi instrument de tortura?

Iar tu, Radu Mazare, primar al Constantei, daca admri asa de mult rigoarea germana, asa cum tu insuti ai declarat, pe cand va semana Constanta cu un oras german?

Ce faci atunci cand nu mai e nimic de facut ?

Knocking On Heaven's Door - o comedie germana din 1997 cu numele unui cantec care a facut istorie. Mai bine zis o comedie amara. Cred ca nu doar la noi exista conceptul de "haz de necaz" - nemtii par sa il aplice si ei din plin. Doi tipi, unul bolnav de cancer in faza terminala si unul cu doar cateva zile ramase de trait din cauza unei tumori pe creier, si epileptic pe deasupra, se hotarasc sa fuga din spital (cum doctorii oricum nu mai aveau ce face iar asistenta cea blonda le refuzase blowjobul propus nu prea mai erau motive de stat in pat, in pijamale si cu perfuzii, nu ?) si se indreapta catre locul pe care nu il vazusera niciodata in viata: marea. Ceea ce nu se va dovedi chiar atat de simplu, mai ales cand furi din greseala masina mafiei, dar nimic nu e prea greu cand stii ca in curand vei sta cu ingerii la bancuri iar tu nu prea vei avea ce sa le spui - cam asta e intriga filmului. N-am sa insist asupra distributiei - actorii din rolurile principale nu imi sunt cunoscuti (apare insa pe final Rutger Hauer cu un monolog poate la fel de memorabil ca cel din Bladerunner), insa joaca fenomenal si chiar te fac sa razi atunci cand in mod normal nu prea ti-ar arde. Recomand cu caldura.

PS - Ce departe par zilele in care titlul acestui cantec a insemnat pentru mine ceva atat de frumos...

Dupa 20 de ani

Ma fascineaza ce se intampla in aceste zile la Chisinau. Poate e doar un foc de paie. Poate comunistii lor au castigat pe bune (v-ar mira? ai nostri n-au castigat 4 legislative din 6 ?). Numai ca de data asta 20-30 000 de nebuni (adica aia mai greu de prostit cu o majorare de pensie de rahat) s-au decis sa iasa in strada si sa zica "La dracu cu voturile voastre, la dracu cu ultimul regim comunist din Europa!". Regim care se zgaltaie vazand cu ochiul cat de cat liber: inchideri de granite, presa care s-ar uita oriude in alta parte numai in piata mare a orasului nu, asmutit gorilele asupra "golanilor" (doamne ce cunoscut suna!), aratat cu degetul inspre afara - toate astea le stiam de undeva, dar pareau pana mai deunazi scene dintr-un film prost vazut demult. Acum 20 de ani. Macar de s-ar termina la fel, desi sincer nu cred. Tot respectul pentru baietii aia care au macar curajul sa arate degetul din mijloc unei puteri care nu-i reprezinta, dar marea mea dezamagire se leaga de oameni care se fac ca nu vad atunci cand ar trebui sa fie in prima linie. Oameni precum Pavel Stratan: „Îmi pare rău, dar nu pot face declaraţii politice, nu sunt genul acela de persoană” si Zdob si Zdub:„Noi nu am participat la campania electorală, nu ne-am implicat în niciun fel şi nu comentăm sub nicio formă acest aspect”. Fuck you Pavele, nu te-am inghitit oricum niciodata, dar esti mare cat un dulap si fricos ca o muiere, in locul tau n-as mai iesi din casa nici dupa tigari, cu o astfel de declaratie, dar sa-mi mai privesc si publicul in ochi. Si hai sictir Zdobilor, la voi spiritul punk inseamna sa apari in opinci la eurovizion si cam atat! Nici voi nici celalalt tolomac n-ati fi fost nimic fara fraierii din Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, care isi risca libertatea si poate chiar viata pentru o idee. Le-ati fi datorat macar un cuvant de incurajare, dar stiu, cuvintele trebuie cantarite atent sub secera si ciocan. Oricum, pentru mine nu mai existati.

Iluminados por el fuego

Inca un film de care pun pariu ca n-a auzit nimeni dar pe care mi-a facut placere sa-l vad. "Iluminados por el fuego" (Blessed by fire) - Argentina, 2005. Se pare ca niciodata nu este prea tarziu pentru a-ti aminti trecutul si a vorbi lumii despre el. Este exact ceea ce face regizorul Tristan Bauer, rememorand un episod dureros din istoria Argentinei - razboiul cu Marea Britanie din primavara lui 1982 pentru insulele Malvine, razboi incheiat umilitor pentru argentinieni si prin urmare ramas tabu pentru multa vreme. Desi se bazeaza pe un fir al evenimentelor extrem de simplu (un fost soldat ajuns la varsta maturitatii este nevoit sa-si aminteasca ororile frontului in momentul cand un camarad se sinucide) scenariul abunda in momente de un dramatism sfasietor. Cele 20 de minute de lupta old fashion way, la baioneta, in puterea noptii, soldatul cazut la pamant strigand - catre cine oare - sa se termine odata si partida de fotbal incinsa in noroiul in care mai devreme se murise sunt doar cateva. Desi tarziu, dar cum ziceam, niciodata prea tarziu, filmul vine ca un semn de recunostinta pentru acei tineri care (multi dintre ei abia iesiti de pe bancile liceului) odata intorsi acasa, nu au avut parte decat de uitare. E vreo tara care a procedat vreodata altfel ?

New Kids On The Rocks

"Eloize". La invitatia unui bun amic am fost sa-i vad ieri seara live in Fire. Pustii au doua calitati: sunt din Giurgiu si sunt excelenti instrumentisti. Au un tobar care mi-a placut de la primele batai auzite si un vocalist de genul celora care si-ar lasa plamanii pe scena cand vor, daca vor. Putin cam jazzy si cam prea Radiohead pentru gusturile mele, dar nu poti sa nu remarci dorinta de a face un lucru de calitate, si la urma urmei vremurile se schimba (chitaristii old school gen Joe Perry sunt din ce in ce mai putini, spre exemplu). Baietii au cantat in deschiderea unei alte trupe, clujenii de la Mushroom Story, mult mai cunoscuti in circuitul underground (si sa fiu sincer nu prea am inteles de ce, pentru ca nu m-au impresionat deloc, dar asta e deja alta mancare de ciuperci) - si se pregatesc de ceva deplasari prin tara, lucru care nu poate sa fie decat benefic pentru ei. Ca sunt bine pusi pe treaba o demonstreaza liniile melodice elaborate si formula de sextet, total neeconomica, dar de natura sa creeze un sound bogat, divers ( 3 chitari, bass, percutie, clape+voce) Ca piese de rezistenta, Rollercoaster - cu care au aparut la TVR, si Hide and Seek. Mi-au placut versurile, simple dar bine stapanite, si ritmurile fresh. Si simtul umorului, vital pentru orice trupa la inceput de drum (sa va zic ca Sepultura, la vremea lor, au inceput prin a canta pentru 3 oameni ? :)) In rest, sper sa mai auzim de Eloize, asta, bineinteles, daca ei isi propun.

Beautiful

Ok, desi nu cred in conventii internationale si date calendaristice prestabilite pentru a celebra frumusetea, cred ca ar trebui sa ne rezervam, din cand in cand, cateva secunde, si sa le spunem: do you know, you're BEAUTIFUL !

De facut intr-o viata

"Toti barbatii de pe terasa trudeau cat era ziua de lunga pentru a castiga o bucatica de paine si se intorceau seara istoviti, straduindu-se sa-si indeplineasca cele trei placeri: o mancare calda si gustoasa, cateva fumuri de trabuc aromat si hasis - atunci cand aveau bani si pentru el - pe care le trag in piept singuri, de la o narghilea improvizata, sau impreuna pe terasa, in noptile de vara. Cea de-a treia placere este sexul, pe care locuitorii de pe terasa il iubesc nespus si nu se sfiesc sa vorbeasca deschis despre el, de vreme ce este un lucru permis de religie. Dar aici exista o contradictie ciudata: barbatul de pe terasa - care se sfieste ca toti oamenii de rand sa pomeneasca numele sotiei sale in fata celorlalti semeni, zicandu-i atunci cand vine vorba despre ea "Mama lui Cutare" sau "Copilasii", spunand, de pilda, "Copilasii au gatit mulukhiyya", iar cei de fata intelegand prea bine ca este vorba de sotia lui - nu se sfieste in schimb sa aminteasca in discutia cu ceilalti cele mai mici amanunte despre relatiile intime cu sotia sa, asa incat barbatii de pe terasa stiu aproape totul despre relatiile sexuale ale celorlalti.

Femeile, la randul lor, indiferent de gradul de religiozitate si de moralitate, iubesc sexul enorm si vorbesc in soapta despre amanuntele patului, dupa care izbucnesc in hohote stapanite sau chiar obscene daca sunt doar intre ele... Ele nu iubesc sexul doar pentru a-si potoli dorintele, ci si pentru ca sexul si aviditatea barbatilor dupa el le fac sa se simta ca, in pofida vietii grele pe care o duc, sunt inca frumoase si dorite de barbatii lor. In momentul cand copiii au adormit, dupa ce au luat masa de seara si i-au adus lauda Domnului lor, cand exista mancare in casa pentru o saptamana si mai bine, cand mai exista si niste bani pusi deoparte pentru situatii neprevazute, cand incaperea in care traiesc este curata si ordonata si cand sotul vine acasa joi seara binedispus, sub influenta hasisului, si are nevoie de sotia lui, nu este atunci datoria ei sa raspunda chemarii lui, dupa ce mai intai se imbaiaza, se gateste si se parfumeaza? Oare nu-i ofera ei aceste scurte ceasuri de fericire o dovada ca viata lor jalnica este binecuvantata intr-un fel, in pofida oricaror necazuri? Ar fi nevoie de un pictor foarte iscusit pentru a reda si a ne transmite expresia chipului unei femei de pe terasa vineri dimineata, cand barbatul coboara pentru a se duce la rugaciune, iar ea se purifica prin imbaiere de urmele iubirii si apoi iese pe terasa pentru a intinde lenjeria de pat spalata. In clipa aceea, cu parul ei ud, cu fata imbujorata, cu privirile limpezi, semanand cu o raza improspatata de roua diminetii, ea simte ca a atins culmea fericirii." - Alaa Al-Aswani, "Blocul iakubian".

M-as converti la Islam doar ca sa pot vedea pe chipul unei femei, intr-o vineri dimineata, acea expresie minunata, pentru care, spune-se, e nevoie de un pictor atat de iscusit.

Escale (IV) - Reus, acolo unde s-a nascut Gaudí

Imi amintesc o dupa-amiaza de Miercuri, intr-un August torid, si strazile astea pe care nu era NIMENI. Fredonam "Poles Apart" de la Pink Floyd. Eram in inima Cataluniei si eram singur. Ma simteam minunat.

Escale (III) - Un canto a Galicia

Parasind drumurile batute de pelerini catre Santiago si strazile inguste ale Coruñei, Galicia are inca multe de oferit. Fiecare loc are ceva numai al sau, povestea care il face sa fie deosebit in puzderia de orase, orasele si catune. In Ferrol fac vapoare de cand se stiu, iar orasul traieste de sute de ani din asta. Vigo este cel mai mare oras pescaresc al Europei - imi amintesc mirosul sarat, patrunzator, de pe docuri, si arhitectura simpla, pragmatica, a cladirilor. In Lugo am vazut zidurile castrului roman (Las Murallas Romanas), cele mai bine pastrate din Europa, integrate perfect in tesutul urban al orasului, si de asemenea, catedrala (ceva mai mica decat cea din Santiago, dar mai sobra). In La Toja au un adevarat cult al scoicii - scoica mare, alba, simbol al provinciei, numita prin partea locului Vieira, nu este numai o delicioasa specialitate culinara, ci si parte din viata micii asezari: biserica satului este acoperita IN INTREGIME cu cochilii albe, si tot din cochilii fac coliere lungi, la mare pret printre femei. La Baiona am admirat privelistea superba de pe colina ce domina portul si orasul, iar in Pontedeume am savurat faimoasa "Pulpo Gallego" (caracatita cu sos picant si cartofi) si, molesit de sangria, privind la dealurile inverzite, mi-am amintit de casa.
De fapt, sunt multe lucruri in Galicia care amintesc de Romania. Am mers pe drumuri de tara care m-au facut sa ma intreb daca n-am ajuns cumva prin Muntenia. Am vazut vaci pascand pe marginea autostrazilor, capite de fan si batrani garboviti. Vedeam insa alte lucruri pentru prima data - am vazut paduri de centrale eoliene si paduri de eucalipt arzand (intr-o vreme devenise sportul national; mai tarziu aveam sa aflu, din ziare, ca incendiile fusesera, de fapt, provocate, iar unul dintre autori era... pompier!).
Oamenii erau amabili si de cele mai multe ori bucurosi de oaspeti straini, conflictele istorice cu Portugalia (Galicia a fost candva obiect de disputa teritoriala intre cele doua imperii) reducandu-se astazi doar la a lauda talentul vecinilor in arta soferiei (portughezii sunt aproape la fel de priceputi in asta ca si romanii). Vorbesc in general galiciana si, tot ca si romanii, ti-ar povesti ore intregi despre fotbal, politica si vreme.
Probabil tocmai in asta consta farmecul acestei provincii spaniole - viata simpla, NORMALA, care isi urmeaza ritmul ei, nu tocmai alert. Suna, pentru multi dintre noi, cunoscut.

When men had balls and women had nothing against it

Deunazi am primit cadou acest album (multumesc din nou, draga Laura). Fiind un iubitor de frumos, in general, si un admirator al artei pin-up, in special, am fost, evident, mai mult decat incantat.

Rasfoindu-l, am dat peste cateva pasaje, foarte amuzante de altfel, care mi-au dezvaluit cate ceva despre modul in care se punea problema acum cateva zeci bune de ani.

Care problema? Stie ea care!

Asadar, iata ce trimiteau cititoarele revistei "Titter" - "America's Merriest Magazine" pe adresa redactiei , in perioada interbelica:

"Dear Editor,

Baby Lake is right! I could never love a man who didn't take me across his knee and soundly spank me when I need it (which is often). My husbant not only takes the hairbrush to me now - but he did when he was courting me. That's his privilege. It's very painful, because my hubby is thorough and he leaves no protection on my seat of learning when he spanks me, but I recognize his right to wield a hairbrush, strap, or any other corrective implement where it will do me the most good. I'm married to a MAN, and he takes no nonsense from me." - Mrs. Charles L. M., Chicago, Illinois.

"Dear Editor,

I don't understand your American girls. When I was a tiny tot my Mother spanked me with her palm. Later Mummy and Daddy slippered me or hairbrushed me - and jolly hard too. In school all of us girls were soundly birched on our panties when we were naughty. [...] OF COURSE women must be punished. I guess I'll never understand American women - nor American men if they don't assert their right to chastise their women!" - Pamela B. T. L., Toronto.

Nu cred ca mai sunt necesare comentarii.

Escale (II) - La Coruña, "Orasul de Cristal"

Desi Galicia nu este, din cate recunosc chiar locuitorii ei, printre regiunile cele mai dezvoltate economic ale Spaniei (sau poate tocmai de aceea), locul isi are farmecul lui, nascut deopotriva din istoria, arta, arhitectura specifice, dar si din lucrurile marunte, din pulsul de zi cu zi al strazii. Si chiar daca nu se bucura de faima Barcelonei, Valenciei sau Sevillei, La Coruña este orasul de care (sau, pentru unii, "in care") te poti indragosti la fel de bine, fara a-l mai uita vreodata.

Ridicat pe un fel de peninsula in forma de creasta, cu tarmurile "dantelate" in zeci de golfuri si golfulete, La Coruña are parte de un decor natural splendid: ocean, dealuri, paduri, stanci. Orasul isi pierde originile undeva, prin Antichitate. Se spune ca insusi Hercule, ajuns prin partile locului, a ucis acolo un gigant, taindu-i capul si ingropandu-l pe varful unei coline, pentru a ridica apoi, in cinstea propriei victorii, peste capul monstrului, un turn de piatra. Mai tarziu, romanii au ridicat si ei acolo un turn, pentru a le servi drept far. "Turnul lui Hercule" exista si astazi, oferind o priveliste magnifica asupra orasului si imprejurimilor sale. Un traseul pietonal - Paseo Maritimo, ce urmeaza linia tarmului - amenajat simplu, dar frumos, leaga Torre de Hercules de centrul orasului. O buna parte din Paseo Maritimo este marginita de cladiri cu fatade vitrate, orientate spre mare, care au dat orasului supranumele de "Orasul de Cristal".

In centrul vechi se afla Piata Primariei, cu Palatul Municipal, o cladire monumentala, intr-un stil care ma trimitea cu gandul cel putin in perioada barocului, daca nu prin Renastere. In realitate insa, nu are mai mult de 100 de ani, fiind construita intre 1908 si 1912. In mijlocul pietei troneaza monumentul Mariei Pita, femeia care, in timpul unui asalt englez asupra Coruñei, la sfarsitul secolului XVI, l-ar fi ucis, cu sabia sotului ei cazut in timpul aceleiasi lupte, pe comandantul detasamentului inamic care reusise sa strapunga fortificatiile orasului. Vazandu-i fapta, aparatorii orasului au prins curaj, urmandu-i strigatul, ramas de atunci faimos: "Quien tenga honra, que me siga!" - "Cine are onoare, dupa mine!" - fortandu-i pe englezi sa se retraga.

La Coruña este suficient de mare si de bogat cultural sa nu te plictisesti, dar este, in acelasi timp, suficient de mic si de linistit incat sa nu te oboseasca. Obiective de vizitat sunt la tot pasul - Castelul San Anton (amplasat pe Paseo Maritimo, candva inchisoare, astazi muzeu de istorie antica), Muzeul de Arta Moderna; Opera (o cladire postmoderna, "crescuta" dintr-un perete de stanca, din care curgea o cascada); Muzeul Militar (intr-o vila cocheta, in cel mai pur stil spaniol de secol 17-18, cu exponate diverse, de la silex la piese de artilerie din era NATO); Casa del Hombre - o idee foarte interesanta, un fel de muzeu al stiintei, dar dedicat in intregime corpului uman, in care puteai sa faci cam orice, de la a-ti asculta bataile inimii la a urmari inregistrarea video a unei nasteri cat se poate de reale (eu aici am zis pas); Acvariul (superb, mai ales sala Nautilus, care reproducea interiorul unui submarin de epoca - bonus, am prins o expozitie de perle si o mica istorie in imagini a accidentului petrolierului grecesc Aegean Sea care a sarit in aer, efectiv, nu departe de Torre de Hercules, in 1992, provocand o catastrofa ecologica de toata frumusetea); Monte de San Pedro, de fapt un deal care pana acum cativa ani adapostea groapa de gunoi a orasului si ceva obiective militare de pe vremea lui Franco (astazi este un loc de loisir excelent, cu iarba verde, flori, palmieri, cascade, o platforma belvedere, totul amenajat printre turele, bunkere, tunuri anti-aeriene, plus cateva baterii de coasta de dimensiuni uluitoare); pentru microbisti, El Riazor, bineinteles - stadionul lui Deportivo (coruñezii sunt foarte mandri de echipa lor, care, alaturi ce Celta Vigo, a pus Galicia pe harta Europei); pentru fete - centrele comerciale (orasul are vreo sapte mall-uri, desi nu este mai mare decat, sa zicem, Constanta, la noi, plus cateva stradute vechi, in stilul Lipscanilor bucuresteni).

De asemenea, sarbatorile se tin lant. Carnavaluri, defilari, serbari (la sfarsitul lui Iunie, de San Juan, se lasa cu defilare de care alegorice, focuri aprinse in strada peste care e bine sa sari, se spune, pentru noroc, si sardine fripte - obligatoriu, tot in strada; in August, nu mai vorbesc, de Santa Maria - concerte, spectacole de teatru stradal, cursa de nave cu vele, plus focul de artificii de la miezul noptii de 15 August, care dureaza fix o ora, in amintirea unei batalii navale, tot impotriva englezilor); in Octombrie - ziua Constitutiei, ziua Hispanitatii, ziua Orasului...

O sumedenie de alte lucruri marunte dau savoare locului: inscriptiile, mai peste tot, bilingve (in spaniola si galiciana - aceasta fiind o combinatie de spaniola, portugheza si latina, vorbita mai ales de batrani si de ultranationalisti), strazile, nu foarte curate, nu foarte asfaltate, suficient cat sa-mi aduc aminte de casa, castanele prajite si Kas-ul de lamaie pe care l-am "procesat" in cantitati industriale. Cateva plaje, curate si destul de slab populate, ideale pentru o iesire in weekend, intregesc peisajul. Un singur lucru am gasit si eu (cu o satisfactie pe care nu m-am straduit deloc sa mi-o ascund), la care Bucurestiul nostru da clasa Coruñei in stil de mare campion: femeile. Mitul spanioloaicei focoase, de o frumusete rapitoare, este, va asigur, doar un mit - nascut, probabil, din cateva exceptii.

Concluzionand, La Coruña are ce oferi. Imi propun sa ma intorc, candva.

Zbor la timpul trecut (II) - Alex Serbanescu

Pentru ca povesteam intr-un post de acum cateva saptamani de Muzeul Aviatiei, mi-a venit ideea de a umple, pe cat posibil, cateva goluri lasate acolo din motive care imi scapa. Acesta este un serial despre ceea ce nu veti gasi, deocamdata, acolo. Despre "acei oameni minunati si masinile lor zburatoare".

Pe 17 Mai 1912 se nastea in Colonesti, judetul Olt, Alexandru Serbanescu, „Alecu” pentru prieteni. Avea sa devina unul din multii si pe nedrept uitatii eroi aviatori ai celui de-al doilea mare razboi. Avea sa devina al doilea as al aviatiei noastre de vanatoare, dupa Constantin „Bazu” Cantacuzino, cu 55 de dueluri aeriene castigate (lui Cantacuzino i-au fost recunoscute 60). A imbratisat meseria armelor in 1933, cand absolva, la 21 de ani, Scoala de Ofiteri de la Sibiu, fiind repartizat apoi la Batalionul 3 Vanatori de Munte Brasov. In 1942, indragostit ireversibil (se poate si altfel ?!) de aviatie, in plin razboi mondial, intra la Scoala de Aviatie de la Ghimbav, devenind pilot de vanatoare si instructor cu un numar incredibil de mic de ore de zbor.

In Noiembrie, Grupul 7 Vanatoare din care face acum parte este trimis la Stalingrad, pe frontul de Est, iar Serbanescu se face remarcat prin curaj si tenacitate. Comandantul escadrilei 57, capitanul Manoliu, este ucis in lupta, locotenentul (pe atunci) Alexandru Serbanescu preluand comanda acesteia. Una din marile sale fapte de arme este apararea eroica a aerodromului Karpovka, acoperind retragerea trupelor germane si romane din fata tavalugului rusesc. Folosind experienta sa anterioara de infanterist si armamentul de bord al avioanelor neoperationale, organizeaza perfect dispozitivul de aparare al aerodromului (bateria germana de artilerie menita sa-l apere se retrasese deja). Este singura confruntare cunoscuta intre avioane parcate la sol si tancuri (!). Revenit in tara, pentru apararea teritoriului, este promovat capitan. Doboara 28 de avioane inamice intre Iunie si August 1943. Primeste cea mai inalta decoratie romaneasca – Ordinul „Mihai Viteazu”. De asmenea, cand Grupul 7 Vanatoare, suprasolicitat, este inlocuit in lupta de catre Grupul 9, Serbanescu ramane cu acesta si lupta mai departe, doborand alte si alte avioane rusesti. Este promovat in functia de comandant al Grupului pe 13 Februarie 1944, iar in iunie incep confruntarile cu un alt adversar de temut: Grupul 15 Bombardament USAF. Pe 4 August 1944 obtine ultima sa victorie aeriana: un P51 Mustang american.

Si a venit si acea zi fatidica de 18 August. Americanii se plimbau pe cerul nostru ca pe Sunset Boulevard. Tinta lor: Ploiestii. Baietii nostri, cei care mai ramasesera, primisera ordinul de a nu mai angaja lupta cu vanatoarea inamica. P51 Mustang era ultima arma din panoplia americanilor, un avion cu care batranul nostru IAR 80 si chiar si Bf-ul 109, avionul cel mai raspindit si cel mai de temut al Germaniei si al aliatilor ei, puteau doar cu greu „discuta”. Totusi, cativa asi curajosi se ridica. Printre ei, capitanul Alexandru Serbanescu. „Sa nu se spuna ca aici e sat fara caini!”. Chiar asa a spus atunci. A fost coplesit si doborat, cu toate eforturile adjutantului Traian Darjan (un alt legendar pilot roman) si ale locotenentului, pe atunci, Ion Dobran, de a-l proteja. Acesta din urma avea sa devina general si avea sa povesteasca, peste ani, revistei „Orizont Aviatic” o parte din cele pe care le cititi acum. Ultimele cuvinte ale lui Serbanescu au fost „Baieti, ma prabusesc!”

Printre „victimele” sale s-au numarat B-17, P-51 Mustang, P-38 Lightning, Hurricane – adica tot ce era mai infiorator din ce zbura pe cerul planetei in acele zile de cosmar.Ii placeau femeile frumoase si romanta lui Jean Moscopol „Frumoasa mea cu ochii verzi”. Ii placea sa zboare.

A luptat ca aviator doar 3 ani, ajungand la numarul de 55 de victorii inaintea multora care zburau de o viata. Capitanul Alexandru Serbanescu a fost iubit si respectat. Nimic nu poate descrie asta mai bine decat cuvintele Generalului Dobran: „Cum era vazut si pretuit de oamenii sai Cpt. Serbanescu? Este semnificativ sa spun doar atat: avionul era pornit prin invartirea la manivela de catre doi servanti, unul pe aripa si celalalt jos, pe sol. Atunci la acea plecare cel de sus este lovit de o mitraliera si cade dar un altul desi stia la ce se expune - sau va fi omorat si el sau, in cazul fericit va cadea in prizonierat - ii ia locul reusind sa porneasca motorul de pe avionul capitanului." - no comment.

In fiecare an, aviatorii se aduna la mormantul lui Serbanescu, in Ghencea. Cu garda de onoare, cu uniforme, cu amintiri si tot restul. Cred insa ca mai mult i-ar placea sa ne amintim, din cand in cand, de el, noi cei pentru care a luptat. Si nu ma pot abtine sa pun cateva intrebari. De ce Serbanescu zace intr-un cimitir militar, undeva la marginea Bucurestilor, iar celor ce l-au ucis li s-a ridicat monument in mijlocul Cismigiului? Ce cauta acel monument blasfemic acolo, si de ce vin cu discursurile lor insipide ministri si ambasadori, cand de Alexandru Serbanescu mai stiu cativa veterani aviatori?

Nu vom afla niciodata, oricum. Acum ma multumesc sa mai ascult o data "Frumoasa mea cu ochii verzi."

The Girl From The North County

Johnny Cash & Bob Dylan - GIRL FROM THE NORTH COUNTY



Desi nu le-am cunoscut vreodata, ascultand asta mi s-a facut un dor nebun de fetele din Nord...

Spanish Boots of Spanish Leather

Bob Dylan. Minunat, pur si simplu.

Crazy little thing called Life

"Life shouldn't be about sitting around staring at frosted glass. Life should be lived and that's all there is to it."

"I'm the biggest star this country has got, destroy me and you destroy the whole British film industry."

"Richard Burton was hitting the bottle with Jimmy Hurt the night before his death. He knew it was going to kill him, but he did not stop. I don't have a drink problem. But if that was the case and doctors told me I would have to stop, I'd like to think I would be brave enough to drink myself into the grave."

"I believe that my woman shouldn't work outside the home. When I come home and I'm tired from filming all day, I expect her to be there and make sure that everything is cool for me. You know, like drawing my bath and helping me into bed. That's the kind of job she had and, in return for it, she can bear my children and if any man talks bad to her, I'll hit him."

"I also use women as a sex object. Maybe I'm kinky. However, I like to talk to them as well."

"I have two ambitions in life: one is to drink every pub dry, the other is to sleep with every woman on the planet."

"My only regret is that I didn't drink every pub dry and sleep with every woman on the planet."

Oliver Reed, 1937-1999

Zbor - la timpul trecut

Muzeul Aviatiei. Mai fusesem, acum un an, cand inca era in curs de re-amenajare (imi amintesc ca mi s-a spus ca va mai dura o saptamana-doua pana sa-l redeschida oficial - a durat un an si doua luni). Intotdeauna am apreciat oamenii care stiu sa estimeze corect doua lucruri: distante si perioade de timp. Sunt foarte putini.

Scurt pe doi: muzeul este amenajat pe terenul unui fost aerodrom, aerodromul Pipera, care a avut un rol important in apararea Capitalei si a Ploiestiului in al doilea razboi. De aici s-au ridicat, in ziua de 18 August 1944, cei 13 piloti romani comandati de legendarul capitan Alex Serbanescu, suficient de curajosi incat sa infrunte cateva zeci de bombardiere si inca pe atatea avioane de vanatoare americane trimise sa bombardeze rafinariile de la Ploiesti. Pentru Capitanul Serbanescu, aceasta misiune avea sa fie ultima. Frumoasa ideea de a pastra spiritul locului, desi, nicaieri, nimic, nu aminteste de acest episod. Prima bila neagra.

Revenind, hangarul fostului aerodrom serveste astazi ca sala de expozitie. O incursiune destul de frumoasa in timp, zic eu, incepand din zilele in care se zbura cu "aeroplane" din panza, lemn si sfoara, pana mai ieri. Fotogafii, brevete, pasapoarte, pagini de jurnal si chiar afise ale primelor spectacole aeriene, toate ingalbenite de ani, scrise si decorate frumos, cu cifre si steme regale. Suficient sa te transpuna in vremea chipiurilor inalte, a monoclurilor si a mustatilor rasucite savant. Vlaicu, Vuia si Coanda sunt, bineinteles, la loc de cinste.

Semi-intuneric, balizaj ca de aerodrom (simpatica idee), atmosfera ca de catedrala. Strabatem anii de "copilarie" ai masinilor cu aripi - fabrica IAR de la Brasov, printre primele din lume, fotografii si piese rare - motoare, subansamble... embleme personale si decoratii de cand esarfe albe fluturau din carlingi deschise. Foarte putine explicatii, din pacate. Si tot din pacate, exact ce era mai frumos se mai gaseste, la noi, doar sub forma de macheta (si asta in cel mai bun caz): minunatul avion IAR- 80, cel care s-a acoperit de glorie in al II-lea Razboi Mondial, destul de bine reconstituit la scara reala, ME Bf 109 G - "germanul" - doar undeva, suspendat in tavan, ca o jucarie de copil pretentios, Stukas-urile au fost date uitarii de-a binelea, si niciun cuvant despre Hurricane-urile de la Constanta. Sau n-a contat, pentru istoricii nostri, ca in plina "batalie pentru Anglia", nemtii si englezii se salutau cavalereste la Marea Neagra, aducand romanilor cele mai bune din avioanele lor? Factorul uman, si el, aproape ignorat. Putin despre Smaranda Braescu, nimic despre "Escadrila Alba" - atat de insignifianta sa fi fost singura escadrila de femei din lume? Nimic despre operatiunea "Tidal Wave" - care, departe de a fi fost succesul cu care se lauda americanii, inca se mai preda la academia USAF, nimic despre 10 iunie 1944, ziua pe care tot ei, yankeii, au botezat-o "Blackest Day" - cu alte cuvinte ziua in care le-am dat-o cam ca la Posada "eroilor americani" - bine ca le-am facut, totusi, monument in Cismigiu - si deja simt ca ma enervez. Din nou.

Aviatia civila, slab reprezentata - doua uniforme, cateva insigne, un planor suspendat si doua modele de utilitare facute tot la noi. De vazut inauntru ar mai fi primul avion reactiv intrat efectiv in serviciu, la noi (IAK23), un Mig-15, ceva aparatura de radiolocatie de prin '50 si panzele pictorului Ion Taralunga, care si-a facut din zbor sursa principala de inspiratie. Lui ii este dedicata o intreaga latura a hangarului-muzeu, la etaj. Ar trebui sa fie mai mult decat fericit. De Doru Davidovici, scriitorul, nu si-a amintit nimeni, desi multi din cei care inca mai zboara azi, zboara datorita lui, in cel mai propriu sens al expresiei. Iarasi, o MARE bila neagra.

Curtea muzeului, desi nu-mi place deloc comparatia, are ceva din tristetea unui cimitir abandonat. Inconjurate de iarba netunsa de MULTA vreme, cu vopseaua cojita si articulatii ruginite, Mig-uri, de la 15 la 29 (acesta din urma modernizat, in varianta Sniper, raritate pentru cunoscatori), IAR-uri 93, facute la Craiova, doua L-uri cehesti, ceva elicoptere (Alouette-uri, o Puma, doua Mi-uri rusesti si cam atat). Frumoasele Il-28, Mig-23, Iar-99, Mig-29 asa cum l-a lasat mama lui, Lancer-ul... se pare ca trebuie sa mai astepte. Alte tari ar fi dat bani grei sa aibe asa ceva in muzeele lor. Mai norocosi au fost belgienii - lor le-a picat un Mig-23 din cer, LA PROPRIU. Prin anii '80, un pilot polonez s-a panicat si a sarit mai repede decat ar fi fost cazul, se pare, iar avionul si-a continuat nestingherit drumul, in linie dreapta, si, ramas fara combustibil, a planat pana a aterizat... in Belgia. Iar "capitalistii" belgieni, dupa ce l-au masurat pe toate fetele, fiti siguri, l-au luat frumos si l-au dus la muzeu. Noi, care am avut cateva zeci de bucati, care nu ne-au venit deloc gratis, le lasam sa rugineasca sub cerul liber, pe aerodromurile desfiintate. Iar ma enervez!!

Intr-un fel, e bine. E bine ca asa ceva exista. E bine ca eforturi, totusi, au fost facute. Prea putin insa, pentru o tara care pretinde ca ar avea valori. Stiu, nu sunt bani (desi, daca ma uit in parcarea hotelului Caro, aflat la doi pasi, sau, si mai bine, la sectia de Politie cu care muzeul se afla gard in gard, nu cred ca banii lipsesc romanilor). Dar cat or fi costand cartile lui Davidovici - se gasesc, inca, la "buchinistii" de la Universitate. Cat o fi costand un strat de vopsea si doua scari, sa poti vedea un cockpit? Cat o fi costand un panou explicativ langa fiecare din relicvele astea? O costa mult sa tunzi iarba?

In fine... plecand, m-am tot gandit la ce s-ar putea face. La ce as putea EU face. Ma intreb insa daca merita.

Spaime

Hmmmm, Adi vrea sa stie de ce mi-e teama. Ok, for the record... let's see.... Mi-a fost o data teama in avionul de Atena. Mai trecusem si inainte prin turbulente, "goluri de aer", etc... dar atunci (era toamna, iar aeroportul, la ei, e foarte aproape de mare) cred ca am batut recordul. La un moment dat am avut impresia ca am cazut in gol vreo cativa metri buni. Pentru moment am crezut ca... that's it! In aceeasi secunda insa, vazand reactia unei stewardese, fara indoiala cu mult mai multe astfel de episoade la activ, m-am linistit. Tipa de-abia daca ridicase un colt de spranceana. Am zis... ok, daca e doar atat... mai merge :)

Ok, eu am raspuns. Who's next? Ia zii Johny!