miercuri, 22 decembrie 2010

Great Day For Freedom

Din pacate in versuri este MULT adevar.

joi, 16 decembrie 2010

De iarna

Tot auzeam ca prin tara s-a asternut deja zapada si ii invidiam pe prietenii mei din alte orase. Iar acum ninge peste Bucuresti de ti-e mai mare dragul. Visez la un Craciun alb si linistit, caci numai liniste n-am prea avut anul asta. Si o parte din mine inca il mai asteapta pe Mos Craciun. Obisnuia sa vina noaptea. 

luni, 6 decembrie 2010

Amintiri din alta viata




19 ani, un milion de vise and not a single care in the world. Categoric a fost intr-o alta viata, altfel nu se explica.
Am pierdut originalele la plecarea din camin odata cu sfarsitul studentiei. Nu stiu prin ce minune am gasit filmul pe acasa. Ce bine ca tehnlogia stie sa salveze amintiri !

duminică, 21 noiembrie 2010

Return of the Getic

Salut intoarcerea din pribegii a bunului meu amic Geticul, dupa indelungi peregrinari marcate de eforturi intru mantuirea spiritului, de continue invataminte intr-ale stiintelor si artelor... si de probleme tehnice. Despre cruciade, cavaleri, mitologii si istorii, nimeni nu le zice mai bine. 
Ave, Geticus, per aspera ad astram!

luni, 15 noiembrie 2010

Epic

15.11.2010
NASA tine o planeta intreaga cu sufletul la gura anuntand ca in cursul zilei de astazi va sustine o conferinta de presa in legatura cu descoperirea unui obiect cosmic "exceptional" (dixit!) in imediata vecinatate a sistemului nostru solar, observat de super telescopul "Chandra" specializat in captarea razelor X venite dinspre "out there". Imediat in mintea mea incep sa se inghesuie "Space Odyssey",  "Close Encounters", "ET", "Copiii Dunei", sabia lui Darth Vader si  Bruce Willis in "Armageddon", facandu-ma sa ma intreb cam ce-ar putea fi misteriosul obiect. Bun.
Pana la urma aflam ca respectiva chestie observata in 2010 de state of the art technolgy  telescope a fost descoperita in 1979 de un astronom amator,  si ca este vorba PROBABIL de o gaura neagra SAU o stea neutronica, si ca "imediata vecinatate a sistemului nostru solar" inseamna  nu pe undeva pe  la  periheliul lui Pluton, cum credeam eu, ci  intr-o alta galaxie situata la mama dracu,  adica la aproximativ 50j de milioane de ani lumina.
Da, deci, da. 

duminică, 14 noiembrie 2010

vineri, 12 noiembrie 2010

Equilibrum

Si totusi viata e frumoasa, cu toate ale ei. Push it down and go on!

marți, 2 noiembrie 2010

Blestemul sondei meteo

Citeam in cartile lui Doru Davidovici ce inseamna o sonda meteo si ce inseamna sa iti pierzi camarazii intr-o astfel de misiune. Acum citesc in ziare si parca tot nu imi vine sa cred. Adio Kiru. Ti-am adorat clipurile de pe youtube. Regret enorm ca nu ti-am spus-o niciodata.

luni, 25 octombrie 2010

Escape

Eram pe undeva pe stradutele care dau in Grivitei. Dintr-un gang tasneste un pusti, cred ca de vreo 15 ani. Avea parul valvoi si hanorac negru cu Offspring. Alerga. Fugise de la scoala sau se intorcea dupa ceva uitat - nu stiu, dar avea aerul ca trebuia sa fie in cu totul alta parte.
Un cvadrimotor intinde deasupra orasului kilometri intregi de condens argintiu. Pentru o secunda ma vad in cabina mea de IAR-80 luand la tinta un Liberator singuratic. Nu e cazul. E doar un Boeing cu stewardese dragute si turisti veseli savurandu-si wiskey-ul tolaniti in fotolii.
Revin pe pamant in 2010.
Avem multe in comun, pustiule!

miercuri, 13 octombrie 2010

duminică, 10 octombrie 2010

???

Cate goluri trebuie sa mai luam pe final ca sa invete fundasii nostri ca un meci are 90 + cate minute vrea muschiul arbitrului?

Cate meciuri mai trebuie sa pierdem ca antrenorii nostri sa realizeze ca a-ti propune sa faci egal e cea mai sigura metoda de iesi invins?

Cat ii mai trebuie lui Razvan Lucescu sa-si dea seama ca Sapunaru nu e om de nationala?

Cat ii mai trebuie Federatiei sa-si dea seama ca nici Razvan Lucescu nu e om de nationala?

De la cate turnee finale trebuie sa mai lipsim pana sa aducem in pana mea un antrenor strain?

Cu cine trebuie sa picam intr-o grupa ca sa scoatem mai mult de 2 puncte din 3 meciuri ?

Mi-e rau !

miercuri, 6 octombrie 2010

Me and the chocolate factory

Ori eu m-am tampit, ori nu ii mai inteleg deloc pe baietii care se ocupa cu publicitatea in tara asta. Ciocolata ROM, aia de care se vorbeste pe mai toate forumurile de cateva zile, si-a schimbat traditionalul ambalaj tricolor in stelute si dungi americanesti. Initial am luat-o ca pe o gluma, asa cum ne-au obisnuit de cativa ani incoace producatorii. Cum nu sunt un consumator inrait de publicitate, cum sunt ferm convins ca un produs se vinde singur daca e bun si cum tot ce am invatat eu in urma aventurii mele prin industria de gen a fost "there is no such thing as truth in advertising", reclamele la Rom m-au facut cel putin sa zambesc. "Rom cel Mare", "40% pe degeaba" si "Partidul te vrea tuns, roakere" au fost gaselnite in niciun caz geniale, dar macar amuzante. Si, poate cel mai important, aveau aerul unei poante "in familie", "intre noi", genul de banc la care te puteai prinde doar facand parte din grup si la care un strain n-ar fi putut zambi fara sa intrebe in prealabil despre ce e vorba. Cred ca in asta a constat adevarata putere a brandului ROM si asta m-a facut sa ma atasez si mai mult de el (de parca faptul ca am crescut cu gustul si cu forma ei, neschimbate timp de zeci de ani, si ca doua mici lingouri din astea aromate bateau la fund orice desert in studentie n-ar fi fost de ajuns).  

Pot sa inteleg o tentativa de a jongla cu kitschul daca, de exemplu, ai fi vrut sa iei la misto "romanismele" specifice anilor '90, cand tot romanul isi boteza proaspatul magazin de la coltul strazii "Arizona" sau "Texas". Dar de-a dreptul scarbos e spotul TV, in care un tip la costum imi explica mie, tot pe americaneste, ca noul ROM, in noul ambalaj, este "mai bun", ca schimbarea a fost facuta "pentru mine", si ca acum nu mai trebuie sa-mi fie rusine cu ea pe aeroporturile lumii. Si la fel de scarbos este bla bla-ul cu care a venit agentia care a gandit campania, ceva cu noile valori ale tinerei generatii care prevaleaza in fata perimatului spirit national. HAI SICTIR !

Nu, nu vorbesc aici de patriotism. Hai sa fim seriosi, nu e cine stie ce act de mandrie nationala sa savurezi o ciocolata, fie ea invelita in tricolor - ca doar ambalajul oricum il arunci, nu? Mereu m-a distrat chiar nuanta ciocolatie in care batea treimea de steag care ar fi trebuit sa fie rosie (ma gandeam ca e vreo aluzie la culoarea situatiei din tara).  Iar desteptii cu camasi roz si ochelari gen Woody Allen care se impauneaza ca "noul Rom se vinde bine" sa retina un detaliu: se vinde bine de prin 1960, asa ca ma indoiesc ca au vreun merit. Prin urmare, cumpar ciocolata aia de atata vreme pentru un singur motiv: e buna. Dar nu inteleg de ce e "mai buna" acum, in steag american, vanduta cu accent american. Ador America lui Clint Eastwood, a lui Frank Lloyd Wright si a lui Seinfeld, dupa cum o detest pe cea a democratiei exportata cu Tomahawk-ul. Practic am tot atatea motive sa iubesc si sa urasc Romania (cu mentiunea ca ea nu-mi cere viza nicaieri - asta ar mai lipsi). Toate astea ma fac sa consider noua campanie de imagine Rom la fel de potrivita ca nuca in perete. La fel de potrivita ca inlocuirea scutului de la Dacia cu desfacatorul de sticle de care rad si curcile.

Oricum ar fi, un lucru au reusit cei de la Kandia (producatorii): sa faca sa se vorbeasca despre ciocolata lor. Era insa la fel de buna si fara asta, ii asigur.

duminică, 3 octombrie 2010

Lost

Astazi am terminat de vazut Lost. 3 luni de dependenta in care nu-mi amintesc sa fi vazut un alt film. Emotionant finalul. Te face sa te gandesti la cei alaturi de care iti imparti, zi de zi, insula, chiar daca uneori iti vine sa-i tai in cubulete mici de tot. Si la cei pierduti pe care nu i-ai mai regasit niciodata.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Election day

Pe blogul d-rei Allias se da o lupta crancena intre cei mai tari fotografi ai momentului. Subsemnatul participa cu


Capodopera se intituleaza "Waiting" si s-a nascut in plina cruciada de regasire a sinelui pe tarmurile indepartatei Iberii. Sunteti liberi sa votati. May the best man win!

marți, 28 septembrie 2010

Shall we dance?



Zau ca am incercat, dar nu pot descrie asta. Enjoy!

joi, 23 septembrie 2010

marți, 21 septembrie 2010

Punk !

Sometimes my dark side comes to light.

miercuri, 15 septembrie 2010

The ones who never walk alone

Nu stiu ce-o sa se intample maine seara pe Anfield Road. De fapt cred ca stiu, dar n-are rost sa comentez. Exista putine motive pentru care ma mai uit la fotbal, si unul dintre ele e asta :



Nu intamplator, You'll Never Walk Alone - un gospel din timpul razboiului - a devenit imnul uneia din cele mai iubite echipe de pe planeta. E despre speranta si credinta, adica primul pas in castigarea unei batalii.

Nu intamplator peluza nucleului dur al galeriei se cheama The Kop. E amintirea dealului din Africa de Sud unde 300 de englezi, cu totii din Liverpool, si-au dat viata pentru Majestatea Sa.

Nu intamplator, la intrarea pe tunelul ce duce catre teren trebuie sa-ti pleci capul. Acolo scrie "This is Anfield".

Nu intamplator, Liverpool FC este cine este. They never walk alone.

marți, 14 septembrie 2010

The thin green line

De cativa ani buni, o ciudatenie ca aterizata din viitor tot face furori in peisajul citadin bucurestean (ce-mi place mie sintagma asta!). La inceput privind-o cu neincredere vecina cu teama, apoi, pe masura ce s-a obisnuit cu prezenta ei, convins ca nu face rau nimanui, bucuresteanul a ajuns sa o inglobeze in universul propriu, intratat incat deja nu-i mai simte prezenta. Nemaivazutul OZN, pe numele sau de cod stabilit de Primarie "pista de biciclisti", devenit intre timp frate bun cu romanul intocmai ca si codrul, serveste de minune ca loc de socializare, scuipat seminte, mers agale, parcat Logan-ul, amplasat jardiniera, bancuta, masuta de cafenea, adica tot ce simte omul mai aproape cand e vorba de infrumusetat traiul de zi cu zi.

Mai oameni buni, am o veste tare proasta pentru voi: pista de biciclete e pentru biciclete !
Da, la noi pista de biciclete e facuta cu curu'. Intr-o tara normala, ar fi fost separata de traficul pietonal prin mai mult decat o simpla dunga de vopsea, iar intr-o tara si mai normala gurile de canal, panourile de afisaj, piticii de cauciuc, bordurile cat Mont Blanc-ul (motivul pentru care roata mea din spate nu mai arata de mult ca un 8, ci ca un 88) n-ar avea ce cauta acolo. Dar pentru Dumnezeu, toate astea AJUNG ! Va inteleg, sincer, ca n-aveti unde va parca BMW-ul, inteleg ca mai exista si handicapati care traseaza o pista fix printr-o statie de autobuz (asta se intampla in Tineretului), dar ce nu inteleg eu e de unde sentimentul de ofensa, luata personal, cand un biciclist te atentioneaza sa te dai la o parte, culmea, de pe pista de biciclisti. Deunazi, o doamna eleganta cu un aer tare contemplativ, imi explica, dupa ce a tresarit bine cand am claxonat-o, cat de obisnuita era ea in Viena cu asa ceva si cat de mult timp ii ia sa se obisnuiasca si in Bucuresti. Astazi, o fufa care se oprise la o sueta (ati ghicit unde, pe pista) era tare ofensata ca am claxonat-o. "Da esti pe contra sens", sare ea in sus. Eram, pentru ca pe sensul cel bun se proptisera ea si prietenele ei. Un idivid cu aer de client regulat la shaworma imi striga "da de ce n-o iei p-acolo?!" - adica pe zona pentru pietoni. Pentru ca acolo trebuia sa fii tu, nu eu, duuuh !

A, si nu mai zic de senzatia de adrenalina pura pe care o ai cand mergi cu bicicleta pe carosabil, acolo unde nu mai exista linia cea verde mult hulita. De la oglinzi retrovizoare trecandu-ti milimetric pe langa brat la galeti de apa aruncate cu zel fix in fata ta de florarese ametite (da, mi s-a intamplat si asta), o gama larga de experiente contureaza portretul unui nou sport extrem. Recomand cu caldura pentru asta Magheru si Stefan cel Mare. Ne vedem pe strazi !

PS: The Thin Red Line - foarte bun film. De vazut neaparat.

luni, 13 septembrie 2010

One inch at a time

Ca in monologul lui Pacino din Any Given Sunday, my life is changing. One inch at a time. Cu fiecare mica victorie de peste zi, castigand afurisitul ala de centimetru de care ai nevoie to fight your way back into the light. Si repetand procedura pana la noi ordine, de cate ori e nevoie. Alta cale nu e, m-am convins. Now, whaddaya gonna do?

miercuri, 8 septembrie 2010

Foc automat

Muzeul Aviatiei tot nu scapa. Nu e o surpriza pentru nimeni, tocmai a fost declarat "cimitir de avioane vechi" si "teren folosit irational" de catre seful Fortelor Aeriene Romane, g-ral Ion Aurel Stanciu. 1400 de locuinte noi, dintre care aproximativ 600 urmeaza a fi alocate MApN, vor fi construite pe 4.5 ha din deja fosta curte a muzeului. Mai raman hangarele si un petec de teren la intrare, arhisuficient, nu-i asa, pentru istoria de buzunar pe care o are Romania in aviatie. Este invocata nevoia de locuinte la nivelul tinerelor cadre din Armata si in sectorul civil. O inteleg perfect, si poate nu m-ar deranja atat de tare acest act de distrugere (oare al catelea?), daca n-as sti mult prea bine cine are acces la locuinte sociale in cadrul Armatei, si daca n-as sti ca rasfirate prin tot Bucurestiul zac de 20 de ani tot felul de structuri abandonate, numai bune de finalizat. Marele dezavantaj e ca nu se afla pe teren MApN, deci n-ar fi cine stie ce gheseft la o eventuala revanzare. In fine, lupta cu morile de vant nu ma caracterizeaza, prin urmare astept cu nerabdare expozitia de Jeep-uri de peste gardul muzeului, ca de Boeinguri, IAR-uri si Mig-uri ne-am cam lins pe bot.
.....................
Se insoara Johny. Wouldn't that be a sight to see? :D
....................
Apare Tropa de Elite 2. Abia astept.
....................
Nationala nu mai bate pe nimeni. Nici o problema, de la Federatie suntem asigurati ca punctele pierdute cu Albania si Belarus vor fi recuperate. Cu Franta.
...................
Treziti-ma, va rog, pe la sfarsitul lui Noiembrie. Urasc toamna.
....................

miercuri, 25 august 2010

La poli opusi



this is what PERFECTION sounds like

luni, 23 august 2010

Speranta moare ultima

Incredibil dar adevarat, zilele trecute am citit ceva memorabil in presa romana. Interviul cu pompierul care a intrat primul in infernul din maternitatea Giulesti, in incendiul de saptamana trecuta. Calitatea lui consta de fapt in cea a materialului uman din care eroul articolului pare a fi facut.
Plutonierul adjutant Cristian Valcu vorbeste cu modestie si totusi cu o demnitate rara in Romania de azi despre meseria lui. Nu o spune, dar munca lui se aseamana foarte mult cu cea a personalului medical: salveaza vieti. Are o uniforma care trebuie respectata, in primul rand de el insusi. A depus un juramant. Ca si la medici, succesul sau esecul misiunii lui depinde de calitatea echipamentului si de cunostintele de care dispune. Si poate de curajul si nebunia pe care nicaieri in lume fisa postului nu le mentioneaza, dar se presupune ca le are atata timp cat practica acea meserie. Si, ca si medicii, are un salariu de rahat.
Asemanarile se opresc insa aici. Subofiterul Cristian Valcu nu ameninta cu zburatul in tarile calde unde munca i-ar fi poate, mai apreciata (si, ceea ce uita domnii doctori sa mentioneze de fiecare data, greseala chiar se plateste). Nu asteapta sa-i bage cineva o bancnota in buzunar pentru a-si face treaba. Nu invoca reducerile de personal, subfinantarile, dotarile si nu comenteaza calitatea celor pentru care trebuie sa intervina (am auzit odata un medic zicand ca sistemul medical din Romania e prea bun pentru cetatenii pe care ii serveste).
Nu stiu daca Cristian Valcu este un erou, asa cum l-a numit presa. Cred ca nu si-a dorit niciodata titlul. Sunt insa sigur ca atata timp cat mai exista astfel de oameni speranta moare ultima.

marți, 17 august 2010

7.62

As fi vrut sa mai scriu de avioane, de cum a fost la mare, as fi vrut sa mai povestim de carti si filme, dar astazi sunt foc si para. Nu-mi pot crede ochilor ce se intampla in spitalele din tara. Un copil a murit duminica dupa o banala julitura la picior, intr-un spital din Oltenita. Cauza: posibil malpraxis. Baiatul era alergic la antibiotice, lucru pe care domn' doctor nu l-a considerat important.

Ieri, tragedie la maternitatea Giulesti - despre care umbla vorba ca ar fi una din cele bune. Doua fire neizolate bagate intr-o priza, intr-o camera plina cu nou-nascuti nesupravegheati, conectati la tuburi de oxigen. Scurt circuit, foc mocnit, explozie. De vina sunt, nu-i asa, lipsa dotarilor si salariile personalului medical. Acelasi eroic personal medical care, la aceeasi sectie, a spalat candva micutii pe cap cu detergent pentru gresie.

Eu vreau sa stiu daca acesti idivizi in halate albe mai sunt in toate mintile si daca in locul bonetei si al ecusonului n-ar fi mai potrivite niste camasi din alea prevazute cu multe curele. M-am saturat sa ii tot aud plangandu-se de salariile de mizerie. Oare sunt singurii in tara asta care nu sunt platiti just? Doar medicii sunt chemati sa aibe grija de vietile noastre? Dar inginerii de structuri si instalatii, de ale caror calcule depinde viata unui numar infinit de oameni, si nu timp de o zi, o saptamana sau o luna, ci pe intreaga durata a existentei lor fizice. Dar mecanicii de tren, soferii de autobuz si pilotii de avion, care la prima eroare mai grava nu risca numai viata altora, ci si pe a lor proprie. Iar daca isi inchipuie domnii doctori ca toti acesti oameni au la dispozitie cea mai avansata tehnologie, salarii dumnezeiesti si pe deasupra si o armata de muieri a caror misiune e sa le faca jumatate din treaba, sa se asigure ca au tot ce trebuie pentru munca din timpul zilei si sa le stearga transpiratia de pe frunte, ei bine, se inseala.

M-am saturat sa-i aud invocand lipsa dotarilor! Dar cand ne nasteam noi maternitatile erau oare ticsite cu detectoare de fum, senzori de incendiu, sprinclere, etc? Nu, dar nu stiu cum se face ca nu se intamplau asemenea tragedii.

Sunteti oameni ca si noi, domnilor doctori, supusi greselii, dar nu meritati aura de supermani pe care o pretindeti. Imi amintesc cum, acum cativa ani, internat fiind, am fost insultat fara niciun motiv de un doctor tinerel care banuia ca nu sunt de faţă. Probabil era formula lui de adresare obisnuita, numai ca n-am stat sa-l intreb. 80% din ei viseaza sa profeseze in afara tarii. Sincer, ma bucur pentru ei. Ma tem ca in SUA sau Franta colegiul medicilor nu este atat de dispus sa musamalizeze 99% din cazurile de malpraxis precum cel din Romania, si ca pacientul german nu este atat de permeabil la marlanie si prostie ca cel roman.

Si ma mai tem ca pentru lipsa de respect faţă de fiinta umana si pentru incompetenta multora nu exista decat un numar foarte mic de solutii: 7,62. Calibrul de Kalashnikov.

marți, 3 august 2010

Zbor de Metal


Hei, ia te uita! Vechea mea caseta cu Black Album - printre primele cumparate, ever (CD-urile de-abia se inventasera si mai aveau sa treaca ani buni pana sa ne acapareze rafturile). Coperta neagra, cu sarpe negru, pe care scria, (scandalos!) tot cu negru: METALLICA. Rulata si derulata de n ori, unde n tinde la infinit. Vestigiu din copilarie si o ora de rock cat pentru toata viata. Promit sa mai si scriu ceva, dar deocamdata lasati-ma sa ascult Black Album. A, si La Multi Ani, James, my friend! My friend of misery!


luni, 26 iulie 2010

miercuri, 21 iulie 2010

Joace

Pentru cand pleaca seful din birou si si-a luat si servieta cu el. Pentru cand baiatul cu pizza intarzie nepermis de mult. Pentru cand ai face orice altceva numai sa nu lucrezi. Pentru cand iar-intarzie-si-se-mai-raceste-si-ciorba, mama lui! Pentru cand n-ai nimic altceva mai bun de facut. Pentru toate astea... exista jocuri.

marți, 20 iulie 2010

Cer Senin !

E Ziua Aviatiei si cel mai potrivit ar fi sa trimitem un gand inspre soare, acolo unde, daca am putea zbura, i-am regasi pe Doru, pe Foozie, pe Tzone, pe Darjan, Cantacuzino, Serbanescu... si multi, multi altii. Macar atat. In rest... Alias le spune mult mai bine. Cer Senin !

luni, 19 iulie 2010

O lume albastru deschis

17.07.2010. Otopeni, Bucuresti, Romania.


















... si imposibil de redat in cuvinte sau imagini: "The missing man", executata de baietii de pe IAR99. Pentru cei care au decolat fara a mai ateriza vreodata. Daca n-ati tremurat pe dinauntru vazand asa ceva ati trait degeaba.

Thanks Nomorelights.

marți, 6 iulie 2010

Tuzla, 05.06.10

Astfel de lucruri se intampla, iar atunci cand se intampla, eu nu stiu ce mai e de zis.
Doar ei sunt in masura sa vorbeasca.

"Am acceptat profesia pana dincolo de noi, cu tot ceea ce presupune viata de aerodrom, orele noastre de formidabila, incredibila existenta in cabina avionului, dar n-am acceptat nicicand moartea.
Asta e mandria noastra, ca de foarte multe ori reusim sa invingem. Ca nu acceptam sa murim cand totul se duce dracului in jurul nostru, si tot ce e pilot in noi urla ca se mai poate trai.
De aceea e cumplit cand unul dintre noi nu mai este.
De aceea refuzam stralucirea calpa, aureola de vesnic condamnat care, pentru multi din afara profesiei, ne inconjoara".

Doru Davidovici - "V de la Victorie"

sâmbătă, 26 iunie 2010

De dincolo


Sau poate... de undeva de sus.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Sold my soul to Rock n' Roll !


Se spune ca inca nu esti cu adevarat fan al unei trupe pana n-o vezi live. Oricum trupele al caror fan pretind ca sunt se numara pe trei, poate patru degete, si una din astea e Aerosmith, prin urmare nu puteam lipsi de la concertul lor. Las la o parte dezamagirea provocata de rocada Romexpo / Zone Arena - tot incerc sa-i gasesc o calitate locatiei asteia si inca nu reusesc, poate doar faptul ca, prin voia intamplarii, e destul de aproape de unde locuiesc. Restul a mers BRICI si asta o spun foarte, foarte rar.

Prima surpriza (placuta) a serii a fost ca n-a plouat, desi era dat ca sigur. Cea de-a doua e legata de public si urma sa o am pe parcurs.

20 000 de suflete - putin, avand in vedere numele trupei, dar, hai s-o recunoastem, la noi nu se bucura de popularitatea pe care o au la ei acasa. Totusi n-am vazut in viata mea un public mai variat la un concert rock - de la domni si doamne respectabili/respectabile la puberi de 12 ani, de la blonde cu aer de ASE anul II la motociclisti si rockeri suparati. Sa aduni atatea categorii de oameni la un loc e o performanta de care nu stiu ce alta trupa mai e in stare - poate U2.

In deschidere, fetele de la Reamonn. Nu sunt deloc rautacios, avand in vedere targetul trupei asteia si jocul lor de scena (chiar daca, hai sa zic, nu suna rau live, arata ca niste tineri debutanti la Cerbul de Aur). M-am cam plictisit in timpul recitalului lor, dar m-am pozitionat strategic langa standul cu bere asa ca timpul s-a contractat simtitor (eram deja la a 3-a cand a inceput adevaratul show).

Fix la 21.00 se coboara peste scena bannerul negru, imens, cu logo-ul inaripat al celor de la Aerosmith (apropo, este opera unui fost membru al trupei, chitaristul Ray Tabano, si dupa mine este unul din cele mai frumoase logo-uri din rock). Dupa care vine explozia: "Love in an elevator". Urmata de (incerc sa respect si ordinea: Back in the saddle, Fallin' in love, Eat the Rich, Pink, Livin' on the Edge, What it takes, un blues de la mama lui "din Boston, USA", cantat de Joe "Fuckin'" Perry (cum l-a prezentat Steven) care a dovedit ca nu e doar un mare chitarist, ci, la o adica, se descurca onorabil si cu gura, Crazy, Cryin', Jaded, I don't wanna miss a thing, Rag Doll, Sweet Emotion (terminat cu un solo de chitara fenomenal), Baby please don't go - si nu sunt sigur ca n-am sarit nimic. La bisuri (inainte de care au tras de timp in stil de mari campioni) inca o bucata de blues, apoi superba balada Dream On (o clasica rock all time - parerea mea) de care au legat Walk this way, si nu s-au lasat pana n-au bagat si un Toys in the Attic la finalul finalului, intarindu-mi convingerea, daca mai era cazul, ca Steven nu-si are toate jucariile in mansarda. Mi-ar fi placut si un Janie's got a gun sau un Amazing, de ce sa nu recunosc.

Totul cantat aproape fara pauze, genul de show "vrei rock, ia rock si taci!" fara niciun fel de vrajeala inutila, in cel mai sincer stil al trupei - un mix de glamm, heavy si blues, reusind sa electrizeze fara lasere, fumigene, gagici pe backing vocals si altele de gen. S-a vorbit putin, Steven Tyler nu stie decat sa cante si iar sa cante, si o face trecand de la ragaiala la ultrasunete si invers in decurs de vreo 15 secunde). Nu mai vorbesc ca omul asta e un spectacol in sine si fara sa deschida gura - a umplut scena de la un capat la altul, s-a intins cat e de lung, a facut sex cu microfonul si anii, drogurile, bautura si femeile parca n-au trecut peste el. Sa mentionez ca odata, acum ceva ani, si-a luat din public o sticla de Daniel's in teasta (da, sticla, nu continutul) si a continuat sa cante fara sa se dea macar mai incolo? E drept ca nu se mai da peste cap ca-n prima tinerete, dar e posibil sa nu fi uitat cum si-a facut praf umarul anul trecut.

Joe Perry insa a imbatranit vizibil (doar fizic) pentru ca ramane acelasi chitarist urias, un chitarist de rock in adevaratul sens al cuvantului, crescut din blues si jazz, si care a inspirat la randul lui alte nume mari (Slash mai avea putin si jura pe Biblie ca daca nu era Joe Perry nici el nu era cine e).

Un singur lucru nu mi-a placut la Aerosmith: faptul ca n-au reusit niciodata sa fie o unitate. Intotdeauna, si pe scena si in afara ei, au fost Steve, Joe, si compania - Brad Whitford, Tom Hamilton si Joey Kramer fiind practic acompaniamentul. Sincer nu stiu cum au reusit sa isi pastreze aceeasi componenta atatea zeci de ani (cu mici pauze, e adevarat). Poate ca tocmai asta a fost secretul, nici prea multe personalitati intr-o trupa si asa "bicefala" nu e bine - vezi Pink Floyd. Totusi cineva trebuie sa fie foarte naiv sa creada ca Steve ar fi fost pe punctul de a parasi Aerosmith anul trecut - bullshit obisnuit al marilor trupe pentru a tine fanii in priza.

Iar publicul, cum spuneam la inceput, m-a surprins mai mult decat placut. Pe toata durata concertului am avut senzatia ca, in ciuda numarului relativ redus, oamenii stransi acolo erau fanii adevarati ai trupei si nu niste rockeri de duminica. Daca as fi pus pariu ca pustoaicele care roiau prin jurul meu venisera sa-i vada pe Reamonn si cel mult sa asculte I don't wanna miss... as fi pierdut banii cu siguranta. Toata lumea stia cantecele pana la ultimul vers si a cantat cu Steven - acolo unde se putea, lasandu-l in plata Domnului sa se sparga in figuri dupa pofta inimii atunci cand avea chef. Si a tot avut.

Overheard: "Cine canta ba, maical gecsan?" - taranul din Logan albastru la vederea miilor de oameni care se indreptau spre arena.
"Tu nu realizezi cat esti de batrana, de-i cunosti pe toti" - un tip catre consoarta.
"La munca ba, nu la intins mana!" - un baiat cam trotilat, cred, catre politistii de la circulatie.
Per ansamblu, It was amazing. Pun niste Aerosmith.

PS - nu stiu ce a fumat Tyler in tinerete dar la ce copii reusiti are sigur a fost good stuff. O fi avand vreo legatura?


vineri, 18 iunie 2010

"... si vreme e ca sa iubesti"

E una din acele dupa-amieze pe care mi le doream nesfarsite in copilarie. E soare dar nu e prea cald, pe cer patruleaza escadrile de cumulusi pasnici, si parca ma vad in vacanta indreptandu-ma spre Dunare sau adormind lenes peste "20 000 de leghe sub mari". Iar la trezire sa gasesc pe masa din bucatarie, sub un servetel, cornulete pudrate cu zahar sau prajituri cu visine, semn ca trecuse bunica in timp ce eu dormeam.

Acum in loc de scaldat ma delectez cu detalii de executie, de citit citesc normative, si nici bunica nu mai imi lasa bunatati nicaieri. Inchid fereastra si ma intorc la lucru. Si totusi... mai e timp pentru ceva frumos:

joi, 17 iunie 2010

100


Azi aniversam 100 de ani de la zborul lui Vlaicu. In cinstea evenimentului, Fortele Aeriene au ridicat cam tot ce aveau disponibil, mai putin Lancer-ele, pentru o trecere pe deasupra Campiei Cotroceni (locul unde se afla astazi Afi Palace). Nefiind prezent la fata locului, IAR-urile 99 si un Spartan s-au gandit si la mine, survoland zona in care lucrez.

Tot anul acesta se implinesc 100 de ani de la inventarea motorului cu reactie de catre Henri Coanda. Avem ce sarbatori, avem de ce sa fim mandri. Pacat doar ca nu mai suntem de mult acolo unde am fost candva.

Desi nu prea am avut liniste in ultimele zile, tot mi-am facut ceva timp, sambata trecuta, pentru o raita la Bookfest, la timp pentru a asista la lansarea "Fortaretei Ploiesti" de J. A. Stout. O carte extraordinara, o poveste adevarata cu Liberatoare, Fortress-uri, IAR-uri, si... de fapt, cu oameni. Invitat, Generalul (r) Ion Dobran a tinut un discurs sfasietor. Pacat ca n-am avut prezenta de spirit sa iau cu mine cartea sa, "Jurnalul Locotenentului Dobran" pentru a mi-o semna, dar am primit totusi autograful mult ravnit pe cartea lui Stout. Cu mesajul "Asa a fost atunci". Cel mai valoros cadou primit vreodata.

joi, 10 iunie 2010

miercuri, 2 iunie 2010

It's all about the shape



Sursa:http://www.airliners.net/photo/Aerolineas-Argentinas/Boeing-737-287/0529494/

luni, 31 mai 2010

In which God we trust

Ultima bomba e ca ar urma sa inceapa lucrarile la Catedrala Mantuirii Neamului. Teoretic n-ar trebui sa ne facem probleme, lucrarile tot incep la biserica asta de pe vremea lui Carol I. Practic, s-ar putea ca de data asta sa fie groasa - oamenii sunt chiar pusi pe treaba si chiar se doreste demararea constructiei incepand cu August 2010. Conform presedintelui comisiei tehnice, Nicolae Noica, costurile s-ar ridica la 400 milioane Euro (fara a fi luate in calcul suplimentarile inerente la un astfel de proiect, si inca n-a zis nimeni cat ar urma sa consume anual toata hardughia). Biserica va avea inaltimea de 120 m (pentru comparatie, Palatul Parlamentului se invarte pe la 90 m), capacitatea de 5000 persoane si urmeaza a fi dotata cu lifturi, lanturi de magazine (probabil pentru lumanari, calendare si matanii) si un hotel.

Mi se pare normal. Suntem in plin avant economic fara precedent, tocmai vor fi triplate pensiile si salariile profesorilor, avem spitale cu dotari de Star Trek, ni se intorc din SUA si Canada legiuni intregi de medici si ingineri iar somajul a ramas in dictionarul de arhaisme. Motivele pentru un mic efort de 4 ani si sute de milioane de euro sunt profund spirituale: "sa aibe si Bucurestiul o catedrala!" iar solutia arhitecturala este de o rara sensibilitate si subtilitate: "pridvorul va avea forma unui potir, care va incepe la mijlocul ei, astfel incat sa para o biserica tinuta intr-un potir" - PF Daniel.


Lasand la o parte aspectele economice ale problemei (am stabilit ca tocmai le-am rezolvat, da?), ca unul care nu merge prea des la biserica stau si ma intreb: este orgoliul prostesc de a avea o catedrala in Bucuresti de natura sa atraga mantuirea divina asupra poporului roman, mai ales ca orgoliul era, ultima oara cand am verificat, unul din pacatele capitale? Nici macar nu cred ca inaltele fete bisericesti sunt sigure de folosirea corecta a termenului "catedrala"- nu orice biserica mare este neaparat o catedrala (biserica principala a unei eparhii) dupa cum nu orice catedrala este neaparat gigantesca.

Arhitectural vorbind, noua constructie nu aduce nimic nou, deci nu are cum si nu va avea niciodata cum sa concureze cu atat de invidiatele monumente ale Vestului - construite de-a lungul a sute de ani, cu bani din zeci de razboaie "sfinte" si cu pretul vietilor a mii de sclavi. Spiritual, nu vad cum m-as situa mai aproape de Dumnezeu intr-un astfel de monstru din beton, printre lifturi, magazine si hoteluri, si in plus, la pachet cu alta minunatie - Casa Poporului - decat intr-o bisericuta de lemn din Maramures sau decat in biserica de pe strada copilariei mele, in care am fost botezat, in care m-am spovedit prima data si in care mi-am luat ramas bun de la bunica. In plus, fara a fi un specialist in spatiul sacru, dar totusi, ca arhitect, stiu ca ortodoxia, prin insasi esenta ei, a promovat timp de secole o cu totul alta tinuta a edificiului de cult: mai aproape de scara umana, mai putin opulenta, mai introspecta. Vreau sa vad in Grecia, leaganul ortodoxiei, o biserica de asemenea proportii si dimensiuni. Exista prin Rusia - tara care, sa recunoastem, ne-a blagoslovit cu multe minuni.

Iar ca simplu muritor, ma mai intreb ceva: oare nu ne-am simti mult mai impacati cu noi si cu Dumnezeu daca am deschide bisericile, cele care exista pe fiecare strada in Bucuresti, ziua si noaptea, precum la catolici? Sau si mai bine, oare n-am fi mai buni daca am incerca sa ne mantuim INAINTE de a pasi in noua catedrala, fara a mai scuipa pe jos, fara a ne mai injura in trafic si fara a ne mai uita cu jind inspre catedralele altora?

duminică, 30 mai 2010

Respect Dennis Hopper



O scena despre care am mai vorbit pe cand blogul asta era inca la inceput. Dar este una din scenele mele favorite all time. Si tocmai a plecat dintre noi Dennis Hopper. Rest in peace, Easy Rider!

duminică, 23 mai 2010

The Golden Five

Leapsa de la Garm - Top Five Oldies. Nimic mai frumos. Ce-au facut oamenii astia la vremea lor se cheama istorie. Enjoy.

5. Elvis - Always On My Mind




4. Pink Floyd - Wish You Were Here



3. Bob Dylan - Mr. Tambourine Man



2. Rolling Stones - Wild Horses



1. Doru Stanculescu - Ai Hai (cea mai frumoasa melodie din tot folkul romanesc).





Si leapsa merge la grupa mica, Sarah.

vineri, 21 mai 2010

Undeva in Balcani


Unul din lucrurile care n-au putut fi niciodata spuse despre mine e ca mi-ar place Bregovic. Sa ma scuze ai sai fani die-hard (destui printre cunoscutii mei), dar nu ma regasesc deloc in muzica lui. Si totusi... iata-ma pe Zone Arena, in primele randuri chiar - minunea a fost posibila datorita faptului ca avem pile la proiectantii locatiei care au beneficiat de invitatii moca.
Public pestrit, multe ochelariste aterizate direct de la birou, ceva hipsters cu nelipsitele palarii (sa le zica cineva ca daca nu te cheama Sinatra, Humphrey Bogart sau Leonard Cohen arati penibil) familisti, sponsori, targoveti, popor.

Aceeasi reteta consacrata de ani de zile: fanfara, un cor barbatesc si doua bulgaroaice in costum traditional de-al lor pe post de backing vocals, un tobar/vocalist mai haios decat toata trupa la un loc, si renumitul Goran, care si-a ridicat fundu' de pe scaunul ala vreo 10 cm spre sfarsit. Pe langa ciorba lunga a sarbului, mult mai savuros mi s-a parut ghiveciul de lautareasca-jazz-folclor-funk si damned-if-I-know servit in deschidere de Taraful din Clejani si faimoasa Viorica de rigoare. Femeia are plamani, nu gluma, si daca ma intrebati pe mine, zic ca bate la fund multe voci feminine din Romania cu pretentii mai mari. Nu pot sa zic ca nu mi-a placut, ba dimpotriva. Si daca mai adaugam si showul Margheritei (tot din Clejani, junioara familiei) insotita de trupa sa de pitzip... animatoare, cred ca experienta a meritat banii. Pardon, efortul. Un final apoteotic pentru 3 saptamani de foc continuu. I need a drink.

joi, 13 mai 2010

Remember yesterday

E o lume mica. Teribil de mica. Sau poate doar orasul asta. Ultima persoana cu care gandeam ca ma pot intalni asa, din senin, prin Bucuresti, statea acolo, in fata mea, cu bratele incrucisate, fixandu-ma cu ochii ei verzi, imensi, ca de anime japonez, si cu zambetul acela din coltul gurii, usor zeflemist, atat de AL EI ca si aerul pe care-l respira. Nu s-a schimbat deloc. Venea de departe, tocmai din adolescenta mea. Cand pe sub geaca de blugi inima era inca intr-o bucata si saruturile inca mai aveau gust de guma cu capsuni. N-am mai vazut-o de atunci decat o data. Si de cateva ori am visat-o, dar asta nu se pune. Da, a fost frumos. Si da... imi amintesc de tine!


luni, 10 mai 2010

De 3 X Tora


Desi asa ar parea la prima vedere, TORA nu este nici numele vreunei papusi suedeze blonde cu craci lungi si nici al unei actrite romance trecuta bine de a doua tinerete. Este acronimul provenit din primele silabe ale cuvintelor "atac" si "torpila" in limba japoneza. Pe 7 Decembrie 1941 "Tora! Tora! Tora!" a fost mesajul codificat de declansare a atacului japonez asuprea flotei americane stationata la Pearl Harbor.

La 30 de ani de la celebrul eveniment, SUA si Japonia, impacate cat de cat, si-au unit eforturile pentru realizarea unui film cat mai obiectiv si exact dpdv istoric despre respectivul moment destul de nasol pentru ambele parti.
Regizat de americanul Richard Fleischer alaturi de japonezii Kinji Fukasaku si Toshio Masuda, filmul reuseste sa prezinte, echidistant si realist, succesiunea de gafe ale militarilor americani care a dus la dezastrul binecunoscut, backgroundul istoric care i-a fortat pe japonezi sa faca acest gest, precum si atmosfera din timpul luptei efective, din cockpit-urile avioanelor, de pe puntile navelor si de la sol. Acesta este de altfel si punctul sau forte, probabil mai putin relevant pentru cinefili dar util pentru pasionatii de istorie. Parte din dialoguri sunt chiar preluari din jurnalele personajelor reale particpante la actiune, cum ar fi generalii japonezi si soldatii americani.

Nu s-a facut deloc economie la materiale pirotehnice, filmari aeriene si locatii exotice, feelingul generat fiind destul de puternic, iar scara la care se desfasoara totul este intradevar grandioasa, in concordanta cu dimensiunile reale ale atacului. "Tora! Tora! Tora!" este totusi o realizare a anului 1970, adica zeci de ani inaintea perfectionarii CGI-ului, de unde si mici inconsistente notabile pentru un ochi antrenat (avioanele "japoneze" sunt de fapt vechi avioane americane cosmetizate sa para "Zero"-uri, de exemplu). Nu lipseste nici umorul soldatesc, sarea si piperul filmelor de razboi - cum ar fi un pilot japonez pus sa identifice o nava dupa o fotografie, raspunzand sigur pe el "USS Yorktown, sir!", si primind imediat replica "Tocmai ti-ai scufundat propriul portavion, idiotule!".

In Japonia filmul a cunoscut un succes urias, nu acelasi lucru intamplandu-se la vremea respectiva in SUA. Totusi, a ramas mult timp un element de referinta al filmelor de gen, un clasic pentru pasionati. Pe IMDB figureaza cu 7.5 stele.


miercuri, 5 mai 2010

Now this is heartbreaking



Exista pentru fiecare, undeva, o Jersey Girl.

marți, 27 aprilie 2010

Newsflash


Vesti bune. Muzeul Aviatiei va ramane intact. Sursa aici. Desi intial ii negase existenta (!) primarul Ontanu anunta ca hotararea HCL44/18.03.10 de trecere a imobilului din proprietatea MAPN in cea a Sectorului 2 va fi revocata. Bun. Acum poate ne mobilizam cu acelasi entuziasm si pentru reabilitarea exponatelor de acolo si pentru popularizarea muzeului asa cum merita.
Si oricum nici ceva prudenta cu comunicatele astea nu strica, pentru ca, de exemplu, nici la Obor nu trebuia sa se construiasca un mall si pana la urma, cum ai da-o, tot mall iese.

marți, 20 aprilie 2010

Wandering




"Wander my friends, wander with me
Like the mist on the green mountain, moving eternally
Despite our weariness
we'll follow the road
Over hills and valleys
to the end of the journey

Come on my friends and sing with me
Fill the night with joy and sport
Here's a toast to the friends who have gone from us
Like the mist of the green mountain,
gone forever"

So say we all!

Echoes


Jurnalul si Adevarul au scris articole despre tentativa Primariei Sectorului 2 de distrugere a Muzeului Aviatiei. Asociatia Aripi Romanesti a inaintat cereri catre PS2, MIRA si MAPN pentru punerea la dispozitie a informatiilor cu caracter public in aceasta afacere, iar Ministerul Apararii ne linisteste (de remarcat promptitudinea). Tare sunt curios pana cand.

vineri, 16 aprilie 2010

Oameni si soareci


Exista un loc in dragul Bucuresti de care multi n-au aflat inca si nici nu vor afla prea curand, dar la care eu unul tin din tot sufletul si nu vreau sa il privesc disparand. Un loc superb prin insusi faptul ca exista, desi candva ii deplangeam starea aproape jalnica in care se afla. Am fost, cred, prea nedrept atunci, caci se pare ca nemultumitului i se ia darul.

Ca sa fiu mai precis, Primariei Sectorului 2 ii sta in gat Muzeul Aviatiei, si asa amplasat la dracu-n praznic, in Pipera. Da. Muzeul Aviatiei - unul din putinele locuri din Bucuresti in care istoria, asa decolorata, jupuita si ruginita cum s-a pastrat ea, s-a pastrat totusi - urmeaza a fi desfiintat, iar pe terenul sau vor fi amplasate splendide locuinte ANL si "functiuni complementare spatiilor de locuit conform documentatiilor de urbanism in vigoare".
Nu stiu ce rau a facut acest muzeu de-a lungul existentei sale, dar cu siguranta mari pacate mai are de ispasit. Comunistilor nici prin gand nu le-a dat sa-l conceapa (macheta IAR-ului 80 de la Muzeul Militar era si asa prea mult pentru ei, iar documentele cu sigilii regale si pozele asilor care au facut prapad pe frontul de Est erau ramasite ale orandurii burghezo-mosieresti, tovarasi!).

Nascut intr-un Martie tulbure al lui 1990, pentru "cinstirea ilustrilor inaintasi ai aviatiei romane" - asa cum suna actul de infiintare semnat de insusi prim-ministrul de atunci, Petre Roman - nu avea sa cunoasca deloc o soarta usoara. In anii ce au urmat a fost mutat si ras-mutat de vreo 3 ori, plimbat ba prin Otopeni, ba prin Baneasa, pentru a renaste, in sfarsit, dupa ani buni in care a fost efectiv desfiintat, in Pipera, pe terenul unuia din cele mai vechi aerodromuri din Europa (infiintat in 1915). Si asa multe din exponate (nu numai avioane) se afla intr-o stare jenanta. Si asa lipsesc inca multe capitole din istoria aripilor romanesti. Dar era, totusi, un nou inceput, si au muncit oameni ca Muzeul sa arate macar asa cum arata acum. Hotararea Nr. 44/18.03.2010 (frumos cadou la implinirea a 20 de ani) spune altceva. Dl. primar Ontanu, el insusi general al Armatei Romane (nu stiu pe ce criterii) e si el de alta parere. Deocamdata doar s-a solicitat Guvernului trecerea imobilului din proprietatea privata a Ministerului Apararii in proprietatea publica a Sectorului 2. Ma indoiesc insa ca cineva din Guvern, din Ministerul Apararii sau din alte comitete si comitii va avea suficient sange in coaie sa bata cu pumnul in masa, pentru ca nu avem dreptul sa ne demolam istoria. E destul ca o ignoram.
In ultimii ani, pietele, parcurile, strandurile, Centrul Istoric, au devenit halci supurande numai bune de hacuit de sobolanii imobiliari ("rechinii", cum ii alinta presa, suna mult prea nobil). Ce urmeaza? Muzeele. Si apoi? Cimitirele, se prea poate! Nu m-ar mira sa vad niste ANL-uri rasarind mandru din Bellu. Da, sunt locuinte, si acolo vor trai oameni. Dar de cand nu mai avem unde construi case, in Romania, decat pe oasele prostilor care au murit pentru o tara mai buna?

E incredibil, dar la aceasta mizerie de hotarare si-au adus aportul structuri avand denumiri ca "Directia de Urbanism si Gestionarea Teritoriului" sau "Comisia Juridica, Ordine si Liniste Publica, Drepturile Omului si Relatii Internationale". Si ca toata lumea sa fie fericita, "Primaria Sectorului 2 se obliga sa asigure personalului Ministerului Apararii Nationale un procent de 30% si Ministerului Administratiilor si Internelor un procent de 10% din numarul de locuinte realizate". Vasazica, daca nu curge, pica. Si sunt gata sa pun pariu ca eligibilitatea beneficiarilor se va stabili in functie de numarul de trese, respectiv stele.

Si inca n-am vazut un singur rand scris in niciun cotidian despre acest act de vandalism. Probabil ca multa vreme nu va sufla nimeni pe acest subiect - cu cine se mai fute blonda lui Bote e mult mai interesant.

Dar, ei bine, chiar daca nu avem nicio sansa, le vom arata ca ne pasa. We won't go down without a (dog)fight!

miercuri, 14 aprilie 2010

Priceless !


Undeva in Bucuresti (la 50 m de o gradinita, apropo).

vineri, 2 aprilie 2010

Impacare



Something we all need. Paste Fericit!

miercuri, 31 martie 2010

9:17 pm



You're so awfully right, Bob!


sâmbătă, 27 martie 2010

Hai "Stejarii" !


Imi place rugby-ul. Ma fascineaza sportul acesta ciudat, in care avansezi pasand mereu inapoi, in care chiar fiind inaintea tuturor nu contezi fara alti 14 care sa iti vina din urma, in care intreg Mapamondul tremura in fata unei tarisoare de undeva de la capatul lumii. Eternul joc de huligani in care cuvantul de ordine este "domnule", si in care nu exista reguli, ci "legi".

Astazi am dat de pamant cu Spania (48-3) si am mai ridicat o data Cupa Natiunilor. Se intampla des, diferenta intre Romania si Spania la rugby e cam ca cea intre Spania si Romania la PIB-uri. Ne pregatim de Mondial (spre deosebire de alte sporturi, la rugby n-am lipsit de la vreunul).

Pe "Arcul de Triumf" a fost splendid. N-are tribunele lui Ellis Park, iar Milleniun Stadium e in alta galaxie, dar tot a fost frumos. S-a umplut de copii de 10 ani veniti cu parintii, adolescenti in gasca, ceva batranei care sigur au vazut cum, demult, bateam Franta si inghesuiam Anglia (sper sa am macar varsta lor cand o sa batem Noua Zeelanda) si un "nucleu dur" al galeriei care a cantat tot timpul. Si fete, multe fete (nu, n-ar trebui sa ne mire). O normalitate rara.
Mergeti la rugby! E frumos.


joi, 25 martie 2010

Jurnalul dintre front si iad


A fost catalogata drept "cea mai frumoasa carte de aviatie scrisa in limba romana". Personal, sunt de parere ca este una din cele mai frumoase carti de razboi scrise vreodata in orice limba, o carte care, fara sa exagerez, ar merita oricand sa stea langa operele lui Saint-Exupery.
Ioan Dobran - "Fachirul" - avea, in momentul mobilizarii sale pe frontul de Est, 24 de ani. Va ajunge comandant de escadrila si unul dintre cei mai buni aviatori ai Romaniei. Jurnalul sau, scris asa cum el insusi spune, "la lumina unei lumanari de campanie, inalta si lata ca o cutie de crema de ghete", este o carte cutremuratoare, de un dramatism dureros. Cu atat mai mult cu cat scrierea sa este frusta, sincera, deloc filtrata artistic, asa cum ar fi facut, poate, un scriitor de meserie. Si cu atat mai mult cu cat (ceea ce mi-a placut cel mai tare) dincolo de avioane, misiuni, dueluri ... razbate adevarata lupta, poate mult mai grea: aceea a fiintei umane de a-si pastra ratiunea in plin razboi lipsit de orice ratiune. Amintirea lucrurilor dragi de acasa in mijlocul bombardamentului, sau refuzul de a mitralia de sus infanteristi inamici care n-ar fi avut nicio sansa, sunt cele mai graitoare semne ca Ioan Dobran a reusit sa ramana OM in mijlocul infernului, ceea ce valoreaza infinit mai mult decat titlul de as cu 13 victorii la activ.

Si cred ca merita aici redat un scurt pasaj, poate cel mai edificator pentru intreaga carte:

"30.09.1943. [E interesant!] Chiar foarte interesant! Si azi am angajat doua lupte aeriene dintre care cea de-a doua a fost grozava. Din nou avioanele rusesti de ieri, silueta fina, motor in linie, foarte manevrabile si fug grozav. ("Spitfire", livrate Rusiei de catre UK in 1942) Faceau protectie in zona Balsoi - Tocmac si erau 6 bucati. Am luat inaltime peste ele la 6500 m, apoi fiind sigur ca mai sus nu e nimeni lansat, am intrat ultimul in sirul indian pe care il faceau ele. O buna bucata de timp, inainte de a trage, s-au invartit fara grija. Credeau ca suntem de-ai lor. De-abia pe urma s-a lamurit cel din coada, si cand s-a trezit cu trasoarele tunului si mitralierelor pe langa el, a degajat in stanga jos. Nu stiu daca a fost atins, dar nu a mai revenit in formatie, deoarece urmarea a fost doi contra cinci in inca trei sau patru atacuri pana la terminarea munitiei[...] Si azi au venit Boston-urile si ne-au bombardat de la inaltime mare. A doua casa de peste drum e facuta praf. Noi nu mai avem geamuri, incolo e bine. Nu stiu de unde a adus Nicola, soldatul meu de ordonanta, un iepuras mic, gri, tare dragut, si nu stiu de ce, dar cred ca i-ar face mare placere Soranei sa-l aiba. Imi amintesc clipele in care in Bucuresti, cu nasul lipit de o vitrina, se uita la niste iepurasi de plus de care s-a despartit foarte greu. Era in preajma Craciunului de anul trecut. Liana aplecata spre tinerete. Ce departe par timpurile acelea! O zi are alta dimensiune si prin asprimea si duritatea ei, capata pret."


duminică, 14 martie 2010

miercuri, 10 martie 2010

Legenda cavalerului rosu


Baronul Manfred von Richthofen - supranumit "Baronul Rosu" sau "Zburatorul Rosu" - este unul din cei mai faimosi piloti de vanatoare din toate timpurile. Figura emblematica a primului razboi mondial, von Richthoven a devenit celebru atat pentru calitatile sale de luptator si comandant (la 25 de ani i se incredinteaza comanda unei unitati de elita a Luftstreitkräfte - Aviatia Imperiala Germana, predecesoarea Luftwaffe - cat, mai ales, pentru stilul sau usor excentric de a vedea razboiul. Pe cat posibil incerca sa evite uciderea aviatorului inamic, si le cerea imperativ acelasi lucru si pilotilor din subordine, concentrandu-se pe scoaterea din lupta a avionului si reducand duelul aerian la o confruntare sportiva, cavalereasca. Mai mult, este de notorietate gestul sau de a-si vopsi avionul in rosu aprins, facandu-l astfel vizibil si usor de identificat de la mare distanta, impotriva regulamentelor militare - de unde i se trage si porecla. A obtinut in felul acesta nu mai putin de 80 de victorii aeriene (record al primului razboi mondial), iar atitudinea sa va fi onorata de multi piloti germani din cel de-al doilea razboi (unii dintre ei chiar avand sute de victorii) - un exemplu fiind marele Adolf Galland. A disparut in misiune in 1918, la nici 26 de ani, in lupta cu mai multe avioane britanice. Nu se stie nici pana astazi numele pilotului care l-a doborat (exista teorii care sustin ca a fost ucis, ironia sortii, de un glont tras de la sol).

"Der Rote Baron" (2008, regia si scenariul Nikolai Müllerschön) este un film inspirat din viata si faptele lui von Richthofen, dupa parerea mea foarte bun, recomandabil nu doar impatimitilor filmelor de gen. Personajele si intamplarile sunt in marea lor majoritate reale, cu ceva "licente poetice" pe alocuri, iar distributia este una reusita: un foarte tanar Matthias Schweighofer alaturi de frumoasa Lena Headey ("300", "The Sarah Connor Chronicles"), si de Til Schweiger, admirabil in "Inglourious Basterds" si "Knocking on Heaven's Door". Luptele aeriene sunt veridice si spectaculoase, chiar daca unele scene sunt "lacuite" cam mult totusi pentru un film de razboi. Sau ne-am obisnuit noi cu cenusiul de Ferentari al filmelor romanesti. Mi-au placut mult, de asemenea, coloana sonora si introducerea, o scena cu aer idilic din copilaria lui von Richthofen si a proaspat inventatelor masini zburatoare.


duminică, 7 martie 2010

joi, 4 martie 2010

Zbor la feminin


Motto: "It is foolish and wrong to mourn the men who died. Rather we should thank God that such men lived." - G-ral George S. Patton

Departe de mine gandul de a contesta cuvintele faimosului general Patton, dar as indrazni totusi sa le completez: "... and such women!". Pentru ca daca ele nu ar fi existat, istoria aviatiei romanesti, si de ce nu, a Romaniei, ar fi fost lipsita de una din cele mai frumoase, dramatice si emotionante povesti ale sale.

Intre cele doua razboaie mondiale industria aeronautica romana luase un asa avant incat fabrica IAR de la Brasov se putea lauda la un moment dat cu locul 4 in lume ca intindere, capacitate de productie si numar de angajati. Presedintele forului international al aviatiei sportive era un roman, escadrile si piloti romani faceau furori la show-uri aeriene atat in Europa cat si peste ocean (promit ca am sa va povestesc candva despre "Dracii Rosii") iar aviatorii si parasutistii nostri stabileau record dupa record. De asemenea, Romania este una din primele tari care au acordat brevete de pilot si de parasutist unor femei. Intr-un asemenea context, nu este de mirare ca in aviatia romaneasca s-au acoperit de glorie atat descendenti ai vechilor familii aristocrate ("Bazu" Cantacuzino, Marina Stirbey) cat si tineri provenind din cele mai modeste sate ale Romaniei (Constantin Lungulescu, Alex Serbanescu, Smaranda Braescu). Iar cea care a demonstrat poate cel mai bine acest fapt, prin insasi componenta sa, a fost Escadrila 108 Transport Sanitar. Sau, pe scurt, "Escadrila Alba".

Nu stiu cat timp si cat spatiu ar fi necesare pentru a parcurge, in intregime, povestea acestei mici unitati unice la nivel mondial. Despre ea s-au scris carti, s-au facut documentare, au scris jurnale. In 1944 s-a facut chiar un film inspirat din viata ei, cu Lucia Sturdza-Bulandra. Ce vremuri!

Escadrila Alba ia fiinta in 1939 printr-un ordin al Ministerului Aeronauticii, la propunerea printesei Marina Stirbey - ea insasi o aviatoare cu experienta. Compusa initial din 4 fete inimoase (Mariana Dragescu, Virginia Dutescu, Nadia Russo, Irina Burnaia si printesa Stirbey insasi) si activand pentru inceput ca o formatiune civila, escadrila folosea cateva aparate RWD-13 aduse de pilotii lor polonezi refugiati in Romania (inca neutra) in urma invaziei naziste. Scopul era ca, in eventualitatea intrarii tarii noastre in razboi, unitatea sa ofere sprijin medical trupelor de pe front. Avioanele erau vopsite initial in alb, de unde supranumele. Odata cu demararea campaniei de pe frontul de Est, unitatea este incorporata in Fortele Aeriene Regale, primeste culori de camuflaj si membre noi - Victoria Pokol, Stela Hutan-Palade, Maria Nicolae si celebra Smaranda Braescu.
Din prima pana in ultima zi de razboi, de la Odessa la Viena, Escadrila 108 Transport Sanitar si-a facut cu prisosinta datoria, salvand vietile a cel putin 1500 de militari romani. Faptul ca pilotau avioane sanitare neinarmate si ne-escortate nu le-a scutit de atacurile aviatiei de vanatoare rusesti, de artileria de la sol, de partizani, de tot ce inseamna razboi aerian.

"Nu stiu daca ne era frica. N-aveam vreme sa ne gandim la asta. Dar nici un moment nu ne-a trecut prin cap sa renuntam. Eram fericite ca ne aflam in linia intai, ca putem fi de folos. Si daca plecam acasa ca sa scapam de razboi, pe nefericitii aceia cine-i ma ajuta?", justifica, aproape imposibil de inteles pentru noi astazi, Mariana Dragescu.

Aviatorii germani specializati in astfel de misiuni le poreclisera "eine kleine Konkurrentz". Soldatii romani le confundau cu ingerii.
Dupa razboi a urmat traiectoria clasica a tot ce era frumos, aristocrat si boem in Romania. Fetele au fost marginalizate, exilate, umilite. Mariana Dragescu a fost incadrata ca telefonista. Smaranda Braescu a luptat in munti, impreuna cu "Sumanele Negre", inainte de a se imbolnavi de cancer. Marina Stirbey a fost nevoita sa isi castige existenta vanzand ultimele lucruri valoroase din casa. A parasit intr-un final Romania, stabilindu-se la Paris. Tara nu mai avea nevoie de eroi.

N-ar strica sa aruncati un ochi:
Ziarul Financiar
Enciclopedia Romaniei
Jurnalul

Merita, va asigur.



sâmbătă, 27 februarie 2010

luni, 22 februarie 2010

Cioburi dintr-o zi de luni


Incepusem sa uit cum arata cerul, dar stii, cerul, nu iaurtul ala scarbos, gri si ursuz, care se instalase deasupra orasului precum nava din Independence Day si care parea ca nu mai vrea sa-i dea drumul odata ce l-a inhatat. Nu. Cerul albastru, albastru clar, cu Cirrusi fragili si dare albe de condens de la avioane. Astazi m-am bucurat vazand asa un spectacol reusit. Bocancul apasa hotarat pe asfaltul ferm, fara zapada, fara polei, fara mazga. Ma saturasem. Baltoacele sunt totusi fun.

Prin fereastra atelierului, de unde stau, vezi acoperisuri. Antene, ultimele firisoare de fum ale iernii, petice de zapada pe care soarele inca n-a reusit sa le rada de-a binelea, si celebra bila de pe cupola ASE-ului. De cand eram copil m-au fascinat acoperisurile. Crescand din cornise, practic un alt oras, cu formele, legile si populatia lui. Mi-a placut nespus cand am gasit aceeasi fascinatie intr-o povestioara de Émile Zola.

Doua beri pe Lipscani cu niste vechi prieteni, si un episod care l-a facut pe L. sa creasca in ochii mei si pe mine sa ma intreb what a fuck happened to me. Trecand pe langa Mac-ul de la Obor, o femeie - probabil homeless, desi la o prima vedere nu parea - ne intreaba timid daca stim cat costa un hamburger. Habar n-aveam, o data pentru ca nu sunt fan McDonald's si apoi pentru ca nu tin minte sa imi fi cumparat vreodata un simplu hamburger. Amicul meu a fost cel care i-a raspuns. Si mergem mai departe vorbind de ale noastre. Numai ca dupa cativa pasi, L. se intoarce, intra in Mac si revenind ii intinde femeii o punga in care pun pariu ca nu era numai un simplu hamburger. Inutil sa descriu reactia ei si inutil sa spun ca amicul meu si-a reluat sporovaiala ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Iar eu... ei bine, eu nu mai stiu cand am facut un asemenea gest. Adica stiu, dar mi-e rusine sa recunosc ca a fost demult.



vineri, 19 februarie 2010

Umbrit





The window burns to light the way back home...


... a light that warms no matter where I'm gone


marți, 16 februarie 2010

In zori


miercuri, 10 februarie 2010

Let's Twist Again

Adica let's Leapsa again. Tot de la Garm. Abecedar metalic. Ei bine, nu ascult numai metal si nici nu sunt un asa mare cunoscator al fenomenului precum prietenul nostru, prin urmare imi permit sa extind putin aria de actiune. In plus nici nu vreau sa repet ceea ce s-a zis deja. Asadar, let's kick it:

A: Aerosmith - "Dream on". Legendara trupa, legendara piesa, no further details needed.
B: Buckethead - "Watching the boats with my dad", adica ceva ce imi e tare dor sa fac.
C: Celelalte Cuvinte - "Iarba prin par" - venind de demult, tocmai din copilaria noastra.
D: Dickinson, Bruce - "Tears of the dragon", clar.
E: Eels - "I need some sleep". Nu e metal dar e superba.
F: Faith No More - "Midlife Crisis" - nu m-am impacat niciodata bine cu miscarea Seattle dar baietii astia mi-au placut.
G: Guns N' Roses - ajunsi la punctul G cred ca nimic nu-l stimuleaza mai bine decat una din piesele din vremurile bune. Poate cea mai reprezentativa pentru spiritul trupei: "Night Train."
H: Helloween - "Mr. Ego" - O, Tempora!
I : Iron Maiden - "Aces High" - pentru mesaj (dedicata pilotilor de Spitfire - bravo Bruce!)
J: Judas Priest - "Delivering the goods" - preferata mea de la Judas.
K: Kiss - "Crazy Crazy Nights" - asta da glam rock!.
L: Lake of Tears - "When my sun comes down" - e ca un val urias care vine peste tine.
M: Are dreptate Garm, inghesuiala mare pe litera asta in lumea metalului, dar cu tot respectul pentru Manowar, Motorhead, Megadeth, etc, ... METALLICA - "WHEREVER I MAY ROAM".
N: Negura Bunget - "Cunoasterea tacuta" - bate la fund multe trupe de black de afara.
O: Ozzy - "Mama I'm coming home" - de pe vremea cand batranul mai scotea si muzica.
P: Aici n-am nicio indoiala: Pink Floyd. Sa aleg o melodie e mai greu. Pentru mine, asa: "Brain Damage".
Q: Queensryche - o trupa pe care o ascultam cu placere in liceu si pe care nu stiu de ce, in timp, am dat-o uitarii. Nemeritat. "Is there anybody listening"?
R: Rolling Stones - n-au concurenta pe post. "Wild Horses"- pentru ca e minunata.
S: Sepultura: "Roots bloody roots" - una din trupele pe care fara a ma considera un mare fan le-am respectat mereu pentru cuvantul avut de spus in istoria metalului.
T: Turunen, Tarja - "I walk alone" - ce-ar fi rockul fara femei frumoase (si care mai si canta!)
U: U2 anyone? E tot ce-mi vine in minte. "One" - mai clasic de atat nu exista.
V: Steve Vai: "Tender surender" - omul le are.
W: Whitesnake: "Is this love" - la concurenta cu "Here I go again" dar imi place tipa din clip ceva de speriat.
X - beats me
Y - pai da, Yngwee Malmsteen - "Evil Eye"
Z - Zappa, Frank - "Bobby Brown" - pentru ca am inceput cu o legenda si am vrut sa inchei cu una.

Zburand sub steaua alba



East Chicago, USA. Pe 2 Noiembrie 1918 se naste unicul fiu al unei familii de imigranti. Prea multe despre copilaria lui nu stim. Stim insa ca urmeaza cursurile universitatii DePaw, pe care o absolva la varsta de 23 de ani. Tara sa tocmai se pregatea de razboi, si prin urmare avea nevoie de tineri pe care sa-i urce in avioanele de lupta. Baiatul obtine astfel o bursa din partea universitatii la care studia si in timpul unei vacante de vara isi ia brevetul de pilot pe avioane private. Dupa absolvire, in 1941, cu putin inaintea atacului de la Pearl Harbor, este incorporat in Fortele Navale Americane, devenind pilot naval cu acte in regula in August 1942. Ajunge la bordul portavionului USS Wolverine, ca pilot de F6 "Hellcat". Mai mult, are norocul de a nimeri in escadrila comandata de unul din eroii americani in viata la acea data, Edward "Butch" O'Hare (devenit faimos prin atacul sau de unul singur asupra unei formatii de bombardiere japoneze care se pregateau sa ia cu fulgi cu tot o intreaga flotila americana).

Obtine prima sa victorie aeriana (un "Zero" japonez) in 1943, comandand o patrula din escadrila sa, iar un an mai tarziu isi castiga titlul de "as". Ia parte la celebra misiune nocturna cunoscuta sub numele de "Mission beyond darkness", escortand bombardierele Helldiver care, atacand flota japoneza dincolo de raza lor de actiune, sunt nevoite sa plonjeze in ocean, pilotii lor sperand sa fie recuperati de navele americane aflate in zona. Revendica un avion japonez doborat si ramane alaturi de bombardiere pana in ultima secunda, inaintea "sacrificarii" lor in apele oceanului.

Insa episodul care il consacra in randul asilor americani are loc pe 19 Iunie 1944. Aflat la bordul lui USS Lexington de aceasta data, isi salveaza portavionul de la o distrugere sigura doborand in decurs de numai 8 minute nu mai putin de 6 bombardiere japoneze aflate pe punctul de a-si lansa torpilele asupra navei.

In urma faptei sale este propus pentru cea mai inalta distinctie militara americana: Medal of Congress. Datorita unei stupide greseli birocratice, nu va primi decat o Cruce a Marinei, la olalta cu multi alti veterani ai luptelor din Pacific. In Decembrie mai are parte de o aventura pe masura: fiind nevoit sa se parasuteze deasupra Filipinelor, este recuperat de o grupare locala de gherila, luptand alaturi de membrii ei in jungla si ajungand chiar sa ii comande pana la intalnirea cu trupele generalului McArthur.

Este al 4-lea as al US NAVY, cu 19 victorii si peste 20 de avioane inamice distruse la sol.
In ultimele luni ale razboiului activeaza ca pilot de incercare, iar dupa razboi ajunge sa piloteze noile avioane reactive FJ3 Fury. In 1957 castiga o competitie a pilotilor de vanatoare navali, fiind pilotul care a stat la baza sintagmei "Top Gun" - aceasta fiindu-i adresata de amiralul Felix Stump intr-un mesaj de felicitare.

Inca traieste in prezent. History Channel i-a dedicat un episod din extraordinara serie "Dogfights". Numele sau: Alexander Vraciu - fiu de imigranti romani.

sâmbătă, 6 februarie 2010

A handful of glitter in the air

Dedicata lui Alex, care mai are fix 7 minute si restul secunde. De libertate. Casa de piatra, prietene!