To absent friends

De multe ori m-au intrebat - ce vezi tu la avioanele alea? Mi-e greu sa le explic. E ARHITECTURA acolo. In constructia aia de aluminiu, desenata splendid. In geometria aia minunata iesita din ratiuni tehnice si din formule care spun "asa trebuie sa arate" - forma care urmeaza functiunea de cand lumea. E la fel de multa scoala acolo ca in ani de Studiul Formei si Teoria Arhitecturii luate la pachet. Si mai e si visul ala imposibil niciodata dus pana la capat. Si mai sunt si oamenii aceia pe care, din ce in ce, imi pare ca nu-i meritam.

Din partea unui copil alergand cu genunchii juliti dupa un AN-2, la un an dupa, un minuscul omagiu pentru cei care au fost Kiru si Biker. Si Foozie. Si Davidovici. Si toti ceilalti.

Zbor in amurg

Tocmai am "aterizat" de la Mitingul de Aviatiune organizat pe noul aerodrom de la Banesti, jud. Prahova. M-am hotarat tarziu sa merg la acest eveniment - pentru ca in general nu ma omor dupa showurile organizate prin localitati mai mult sau mai putin obscure prin tara. Si ma voi felicita in gand probabil multa vreme pentru faptul ca am avut inspiratia de a face o exceptie astazi. 

Banesti este o comuna cu renume nu tocmai fericit in aviatie - este locul unde Aurel Vlaicu s-a prabusit la 13 Septembrie 1913. Trei oameni cu suflete imense si cu mai multe ore de zbor decat aveau multi din cei prezenti de viata s-au gandit sa sparga ghinionul locului si sa deschida, in Romania anului 2011, nu un mall, nu un hipermarket, ci un aerodrom. Ioan Postolache, Dan Stefanescu si Dan Conderman - "Iacarii Acrobati" - amfitrionii showului, n-au mai avut insa rabdare ca hangarele, balizajul, postul de control, etc sa paraseasca plansetele arhitectilor, si au oferit o seara absolut de neuitat miilor de oameni veniti sa-i vada. Iar invitatii lor - multiplul campion lituanian Jurgis Kairis, deja faimosii Hawks of Romania si minunatele lor Extre tricolore, parasutistii, planoristii si alti piloti de aeronave nu s-au lasat mai prejos. Sunt multe de zis si mi-e greu sa ma decid cu ce sa incep. Un astfel de spectacol trebuie vazut si trait, pentru ca daca n-ati facut-o niciodata, sincer, chiar ati pierdut. Dl. Kairis (pe care am avut onoarea de a-l urmari si anul trecut pe Otopeni) este un sportiv si un show-man fabulos, Hawks se intrec pe ei insisi de fiecare data iar parasutistii Aeroclubului Romaniei merita aplauze si-n somn. Stiati ca Romania are un CAMPION MONDIAL junior la parasutism - Alex Nicolau - si ca in afara de Adelin Petrisor pentru TVR nu l-a bagat nimeni in seama? 

Noutatea au constituit-o insa evolutiile in apusul soarelui (in cinematografie asa ceva se cheama "magic hour", si acum stiu de ce). Iacarii au tinut sa onoreze noul "cuib" prin ceva cu adevarat inedit si au reusit. Le urez cer senin si multe alte mii de ore de zbor de acum inainte.

                                          

                                       

                                       
PS: de neimaginat INDOLENTA popandailor de la jandarmerie care au permis publicului, cu copii mici cu tot, sa invadeze zona OBLIGATORIE de protectie a pistei, mai ales in conditiile in care evolutia Iacarilor includea efecte pirotehnice ! Ce s-o fi intamplat cu excesul de zel aratat cu alte ocazii?

Days of Thunder

Meet the Thunderbirds

The Four Shall Rise Again

Diving Diamond

Delta

Lost

Imaginile sunt mult prea modeste pentru a reda ce s-a intamplat pe "Mihail Kogalniceanu" astazi, 8.06.2011. Aflata pentru a 3-a oara in Romania, "Thunderbirds" - escadrila de prezentare a USAF a facut un spectacol memorabil. 

Ca mai tot ce vine de peste ocean, "Thunderbirds" reprezinta in primul rand un produs. Nu doar un produs ambalat si livrat EXEMPLAR, ci si unul de o calitate intrinseca incontestabila. 200 de americani inimosi -  mecanici, specialisti in logistica, PR-isti, medici, etc, grupand in varful piramidei ierarhice cativa piloti -cu totii se dedica brandului ce serveste an de an, pe toate continentele, unui singur scop: reclama pentru tara si institutia pe care o reprezinta. Meticulozitatea, atentia la orice detaliu, tinuta impecabila, totul culminand cu o evolutie aeriana fabuloasa - sunt lectii de invatat pentru noi toti, indiferent ce sentimente am avea fata de prietenii yankei (in cazul subsemnatului, acestea sunt foarte impartite). 

Activand din 1947 sub denumirea imprumutata din legenda Pasarii Tunet a vechilor amerindieni, escadrila a schimbat, cu timpul, mai multe tipuri de aeronave si nu a fost scutita de episoade tragice, dintre care cel mai grav fiind cel din 1982 cand 4 avioane T-38 Talon s-au prabusit simultan in desertul Indian Springs din Nevada, in urma unui looping incheiat prost.  Dupa numai 6 luni, alti piloti au imbrcat costumul de zbor albastru, au schimbat Talon-ul cu F-16 Falcon si au pornit din nou la drum. Pasarea Tunet era nemuritoare.

Spectacolul de astazi a fost deschis, asa cum se cuvine, de gazde, prin evolutiile "Hawks of Romania", a  Pumelor, a lui IAR-99 si a minunii tehnice Mig-21 Lancer  (prin faptul ca se incapataneaza sa zboare desi fostii sai rivali odihnesc de mult prin muzee). Inceput la 15.00 punct, prin faimosul ritual cu urcarea in avion, inlaturarea piedicilor de la roti, ultimele verificari si alinierea pentru decolare (totul sincronizat perfect intr-o coregrafie impresionanta), showul a cuprins toate "specialitatile casei, publicul - de o varietate cum numai la astfel de evenimente intalnesti - fiind de-a dreptul vrajit. Pana si jandarmii, adusi, dupa parerea mea, in numar nejustificat de mare, priveau fascinati. Tonouri in formatie, evolutii in limita de viteza, intersectari la milimetru, "high bomb burst" - figura caracteristica a celor de la Thunderbirds, tot arsenalul unei dupa amieze perfecte. La sfarsit, zambitori, joviali si comunicativi, pilotii au dat autografe, s-au lasat fotografiati si ne-au raspuns la intrebari, si din Thank you for coming today nu ne-au scos. Probabil ma repet, este vorba de piloti de elita ai USAF. Prin  contrast, organizatorii "showului aerian al anului" gazduit de aerodromul Clinceni sambata, 04.06.2011 inca mai sunt datori cu un raspuns la o intrebare adresata prin e-mail. Eterna si fascinanta Romanie.

PS - pentru prezentatorii Antenei 3: nu, nu era un "Mig care zboara cu burta in sus", era un IAR-99 "Soim" evoluand in zbor rasturnat.

      - pentru fanii heavy-metal: daca asta vi se pare tare, incercati sunetul a 6 motoare Pratt & Whitney aflate la 40 m deasupra capului.

Happy Birthday, Bob !

... si multumesc ca mi-ai fost mai aproape decat ai sa stii vreodata.

Wierd Stuff

       Aeroportul International din Denver, Colorado, USA, este, daca nu una din cele mai misterioase realizari ale arhitecturii vremurilor noastre, atunci cu siguranta una din cele mai controversate.  Despre misterele ce il inconjoara s-au scris carti si s-au realizat documentare.  Explicabile sau nu, cert e ca despre Denver International Airport (DIA) se vorbeste pe multe meridiane ale lumii, rezultand un efect cel putin speculabil din punct de vedere al marketingului, daca nu mai mult de atat.

Cu o suprafata de 137 kmp si o capacitate de 50 milioane pasageri pe an (http://flydenver.com) Aeroportul International  Denver (DEN in codul IATA) este cel mai mare aeroport al Statelor Unite si al treilea din lume dupa  King Fahd International Airport (Arabia Saudita) si Montréal-Mirabel International Airport (Canada). Este realizat dupa planurile biroului de arhitectura Fentress Architects, sub conducerea arhitectului american Curtiss Fentress. Geometria suprafetelor sale de fibra de sticla, sustinute de cabluri metalice, aminteste de peisajul specific Muntilor Stancosi americani.

    Pana aici nimic misterios. Controversele sunt insa legate de decoratiunile cu o simbolistica bizara, total neobisnuita pentru un spatiu cu o asemenea functiune.  In marea majoritate a aeroporturilor lumii calatorul descopera spatii ale caror elemente decorative trateaza fie imagistica zborului, fie atractiile turistice sau elementele specifice din tara sau orasul respectiv – tratate, dupa caz, de o maniera artistica sau pur comerciala. In locul machetelor de avioane si al imaginilor cu stewardese zambitoare si elegante, Denver International ofera pasagerilor simboluri pagane, sculpturi bizare si picturi murale cu mesaj terifiant. 

Inca de la intrare te intampina un cal albastru cu ochi rosii, demonici, realizat din fibra de sticla. Sa ne amintim de pasajul biblic “si am privit, si am vazut iesind un cal vanat, iar pe el era un calaret ce se numea Moarte, si iadul venea in urma sa”. (Revelatii 6:4-8). Calul din Denver nu are calaret, dar de notat ca si-a ucis propriul creator (artistul Luis Jimenez a murit strivit de o bucata desprinsa din sculptura in timp ce lucra). Iar ceea ce “vine in urma” nu e cu nimic mai linistitor.

     In sala principala de asteptare a aeroportului, supranumita “The Great Hall” se afla ingropata o “capsula a timpului”, ce contine, potrivit site-ului oficial al aeroportului, elemente din cultura orasului Denver (suveniruri legate de echipa locala de base-ball, cultura amerindiana, etc). Placa de piatra sub care este ingropata capsula are insa gravata pe ea, fara niciun echivoc, cunoscuta emblema masonica, cu echerul si compasul cuprinzand intre bratele lor litera G. De retinut.

Aeroportul gazduieste si o serie de picturi murale oarecum, sa zicem, neortodoxe. In orice caz, nu genul de pictura pe care un pasager ar vrea sa o vada inainte de a calatori cu avionul. Sunt de fapt patru lucrari a caror tema, potrivit pictorului Leo Tanguma, ar fi armonia, pacea si natura. Cum spuneam, potrivit artistului. Pentru ca picturile infatiseaza de fapt imagini apocaliptice, cu o simbolistica si estetica  macabra, precum si imagini idilice, dintr-o lume vadit post-dezastru. Ele pot fi analizate in detaliu aici, si las la latidunea cititorului interpretarea povestii din spatele simbolurilor (sau identificarea lor).

    Misterele nu se opresc aici. Scrieri ciudate, intraductibile, si alte simboluri necunoscute de marea masa a calatorilor, reprezentari ale unor fenomene cosmice precum eclipsele impodobesc pavimentele din Denver International. Sculpturi infatisand garguie iesind din valize completeaza spectacolul. 

Intrebarea care se naste ar fi: de ce un aeroport decorat in acest fel? Gaselnita de marketing, tertip de artist dornic de publicitate sau scop bine definit? Marturisesc ca citind despre DIA am devenit cel putin curios de a-l vizita, in eventualitatea in care as ajunge vreodata in Denver.  

de noapte

Iertata-mi fie absenta, dar mi-e un dor nebun de un tren de noapte.

For mom

Faca na caveira !

Marturisesc ca inainte de a vedea Tropa de Elite nu stiam foarte multe despre cinematograful brazilian si, aveam surpriza sa constat, nici despre Brazilia in general. I-au urmat Cidade de Deus si Ônibus 174, ambele proiectand pe ecranele lumii o cu totul alta faţă a patriei carnavalurilor, a fotbalului pe plaja si a fetelor cu fundul mare. 

La 3 ani dupa primul TdE  si scandalul de rigoare provocat  in special in randul purtatorilor de caşchetă si bulan, Jose Padilha se intoarce pe cai mari cu ceea ce a devenit, in numai cateva luni de la premiera, cel mai vizionat film brazilian din istorie.  


Timpul a trecut peste Roberto Nascimento si brigada lui de incoruptibili, iar razboiul pe care il are acum de dus este unul personal, si impotriva unui inamic mult mai perfid.  Din care cauza Tropa de Elite 2 este un cu totul alt film si nu doar o continuare a primului. Nimeni nu mai latra ordine unei adunaturi de recruti si nici nu mai tine cursuri de strategie militara cu cuiul  scos din grenada, dar violenta si cinismul sunt duse acum la un alt nivel, si nu neaparat cantitativ - cine se astepta sa sara de pe scaun la scenele cu plutoane in uniforma neagra, cu craniu si pumnal pe bereta ("Faca na caveira" - celebra emblema  a trupelor BOPE), ei bine, o sa fie dezamagit. 

Toti actorii joaca superb si atat de veridic incat e imposibil sa nu suferi alaturi de colonelul Nascimento (Wagner Moura) sau sa nu-ti vina sa-i tragi un glont in cap lui Sandro Rocha, desi n-are, saracul, decat vina de a juca (magistral) un gabor antipatic, corupt si burtos pe deasupra.

Sigur, filme care "prezinta realitatea" sau care demascheaza coruptia s-au mai facut. Banuiesc totusi ca nu e la fel de usor ca la Hollywood sa spui lucrurilor pe nume intr-o tara in care pentru asta inca se mai moare, iar pentru acest curaj Tropa de Elite 2 isi merita din plin notorietatea. Iar omul de pe strada simte nevoia sa i se reaminteasca, din cand in cand, ca exista oameni determinati sa isi sacrifice carierele si poate chiar vietile pentru a face din tara lor una mai curata. Culmea e ca in anumite parti acesti oameni chiar exista (scenariul  lui Tropa de Elite 1 a fost scris dupa marturiile mai multor ofiteri care apoi au suportat consecintele). 

Sa ne bucuram totusi ca Rio de Janeiro e departe. Noi nu avem, pe malul Dambovitei, astfel de probleme, nu-i asa?

Redeemed

"Some things are best left unsaid. I'd like to think they were singing about something so beautiful, it can't be expressed in words, and makes your heart ache because of it."


Left unsaid, and left undone. 

Everlasting

Imi era dor de un western bun. Pentru un Jeff Bridges in zi mare, pentru un Matt Damon irezistibil si pentru pustoaica de numai 14 ani care duce tot filmul in spate, True Grit al fratilor Coen este de neratat. Nu mai zic ca de doua zile ascult numai bijuteria asta :

Great Day For Freedom

Din pacate in versuri este MULT adevar.

De inima albastra

Equilibrum

Si totusi viata e frumoasa, cu toate ale ei. Push it down and go on!

Election day

Pe blogul d-rei Allias se da o lupta crancena intre cei mai tari fotografi ai momentului. Subsemnatul participa cu

Capodopera se intituleaza "Waiting" si s-a nascut in plina cruciada de regasire a sinelui pe tarmurile indepartatei Iberii. Sunteti liberi sa votati. May the best man win!

Shall we dance?

Zau ca am incercat, dar nu pot descrie asta. Enjoy!

The ones who never walk alone

Nu stiu ce-o sa se intample maine seara pe Anfield Road. De fapt cred ca stiu, dar n-are rost sa comentez. Exista putine motive pentru care ma mai uit la fotbal, si unul dintre ele e asta :

Nu intamplator, You'll Never Walk Alone - un gospel din timpul razboiului - a devenit imnul uneia din cele mai iubite echipe de pe planeta. E despre speranta si credinta, adica primul pas in castigarea unei batalii.

Nu intamplator peluza nucleului dur al galeriei se cheama The Kop. E amintirea dealului din Africa de Sud unde 300 de englezi, cu totii din Liverpool, si-au dat viata pentru Majestatea Sa.

Nu intamplator, la intrarea pe tunelul ce duce catre teren trebuie sa-ti pleci capul. Acolo scrie "This is Anfield".

Nu intamplator, Liverpool FC este cine este. They never walk alone.

La poli opusi

this is what PERFECTION sounds like

De dincolo

Sau poate... de undeva de sus.

Sold my soul to Rock n' Roll !

Se spune ca inca nu esti cu adevarat fan al unei trupe pana n-o vezi live. Oricum trupele al caror fan pretind ca sunt se numara pe trei, poate patru degete, si una din astea e Aerosmith, prin urmare nu puteam lipsi de la concertul lor. Las la o parte dezamagirea provocata de rocada Romexpo / Zone Arena - tot incerc sa-i gasesc o calitate locatiei asteia si inca nu reusesc, poate doar faptul ca, prin voia intamplarii, e destul de aproape de unde locuiesc. Restul a mers BRICI si asta o spun foarte, foarte rar.

Prima surpriza (placuta) a serii a fost ca n-a plouat, desi era dat ca sigur. Cea de-a doua e legata de public si urma sa o am pe parcurs.

20 000 de suflete - putin, avand in vedere numele trupei, dar, hai s-o recunoastem, la noi nu se bucura de popularitatea pe care o au la ei acasa. Totusi n-am vazut in viata mea un public mai variat la un concert rock - de la domni si doamne respectabili/respectabile la puberi de 12 ani, de la blonde cu aer de ASE anul II la motociclisti si rockeri suparati. Sa aduni atatea categorii de oameni la un loc e o performanta de care nu stiu ce alta trupa mai e in stare - poate U2.

In deschidere, fetele de la Reamonn. Nu sunt deloc rautacios, avand in vedere targetul trupei asteia si jocul lor de scena (chiar daca, hai sa zic, nu suna rau live, arata ca niste tineri debutanti la Cerbul de Aur). M-am cam plictisit in timpul recitalului lor, dar m-am pozitionat strategic langa standul cu bere asa ca timpul s-a contractat simtitor (eram deja la a 3-a cand a inceput adevaratul show).

Fix la 21.00 se coboara peste scena bannerul negru, imens, cu logo-ul inaripat al celor de la Aerosmith (apropo, este opera unui fost membru al trupei, chitaristul Ray Tabano, si dupa mine este unul din cele mai frumoase logo-uri din rock). Dupa care vine explozia: "Love in an elevator". Urmata de (incerc sa respect si ordinea: Back in the saddle, Fallin' in love, Eat the Rich, Pink, Livin' on the Edge, What it takes, un blues de la mama lui "din Boston, USA", cantat de Joe "Fuckin'" Perry (cum l-a prezentat Steven) care a dovedit ca nu e doar un mare chitarist, ci, la o adica, se descurca onorabil si cu gura, Crazy, Cryin', Jaded, I don't wanna miss a thing, Rag Doll, Sweet Emotion (terminat cu un solo de chitara fenomenal), Baby please don't go - si nu sunt sigur ca n-am sarit nimic. La bisuri (inainte de care au tras de timp in stil de mari campioni) inca o bucata de blues, apoi superba balada Dream On (o clasica rock all time - parerea mea) de care au legat Walk this way, si nu s-au lasat pana n-au bagat si un Toys in the Attic la finalul finalului, intarindu-mi convingerea, daca mai era cazul, ca Steven nu-si are toate jucariile in mansarda. Mi-ar fi placut si un Janie's got a gun sau un Amazing, de ce sa nu recunosc.

Totul cantat aproape fara pauze, genul de show "vrei rock, ia rock si taci!" fara niciun fel de vrajeala inutila, in cel mai sincer stil al trupei - un mix de glamm, heavy si blues, reusind sa electrizeze fara lasere, fumigene, gagici pe backing vocals si altele de gen. S-a vorbit putin, Steven Tyler nu stie decat sa cante si iar sa cante, si o face trecand de la ragaiala la ultrasunete si invers in decurs de vreo 15 secunde). Nu mai vorbesc ca omul asta e un spectacol in sine si fara sa deschida gura - a umplut scena de la un capat la altul, s-a intins cat e de lung, a facut sex cu microfonul si anii, drogurile, bautura si femeile parca n-au trecut peste el. Sa mentionez ca odata, acum ceva ani, si-a luat din public o sticla de Daniel's in teasta (da, sticla, nu continutul) si a continuat sa cante fara sa se dea macar mai incolo? E drept ca nu se mai da peste cap ca-n prima tinerete, dar e posibil sa nu fi uitat cum si-a facut praf umarul anul trecut.

Joe Perry insa a imbatranit vizibil (doar fizic) pentru ca ramane acelasi chitarist urias, un chitarist de rock in adevaratul sens al cuvantului, crescut din blues si jazz, si care a inspirat la randul lui alte nume mari (Slash mai avea putin si jura pe Biblie ca daca nu era Joe Perry nici el nu era cine e).

Un singur lucru nu mi-a placut la Aerosmith: faptul ca n-au reusit niciodata sa fie o unitate. Intotdeauna, si pe scena si in afara ei, au fost Steve, Joe, si compania - Brad Whitford, Tom Hamilton si Joey Kramer fiind practic acompaniamentul. Sincer nu stiu cum au reusit sa isi pastreze aceeasi componenta atatea zeci de ani (cu mici pauze, e adevarat). Poate ca tocmai asta a fost secretul, nici prea multe personalitati intr-o trupa si asa "bicefala" nu e bine - vezi Pink Floyd. Totusi cineva trebuie sa fie foarte naiv sa creada ca Steve ar fi fost pe punctul de a parasi Aerosmith anul trecut - bullshit obisnuit al marilor trupe pentru a tine fanii in priza.

Iar publicul, cum spuneam la inceput, m-a surprins mai mult decat placut. Pe toata durata concertului am avut senzatia ca, in ciuda numarului relativ redus, oamenii stransi acolo erau fanii adevarati ai trupei si nu niste rockeri de duminica. Daca as fi pus pariu ca pustoaicele care roiau prin jurul meu venisera sa-i vada pe Reamonn si cel mult sa asculte I don't wanna miss... as fi pierdut banii cu siguranta. Toata lumea stia cantecele pana la ultimul vers si a cantat cu Steven - acolo unde se putea, lasandu-l in plata Domnului sa se sparga in figuri dupa pofta inimii atunci cand avea chef. Si a tot avut.

Overheard: "Cine canta ba, maical gecsan?" - taranul din Logan albastru la vederea miilor de oameni care se indreptau spre arena.
"Tu nu realizezi cat esti de batrana, de-i cunosti pe toti" - un tip catre consoarta.
"La munca ba, nu la intins mana!" - un baiat cam trotilat, cred, catre politistii de la circulatie.
Per ansamblu, It was amazing. Pun niste Aerosmith.

PS - nu stiu ce a fumat Tyler in tinerete dar la ce copii reusiti are sigur a fost good stuff. O fi avand vreo legatura?

Respect Dennis Hopper

O scena despre care am mai vorbit pe cand blogul asta era inca la inceput. Dar este una din scenele mele favorite all time. Si tocmai a plecat dintre noi Dennis Hopper. Rest in peace, Easy Rider!