Sub soarele toscan - parte seconda

Ne-am urcat in tren si am facut ce mie imi place nespus sa fac atunci cand sunt intr-o tara strina: am lasat in urma orasul cu nesfarsitele siruri de turisti la muzee si galerii, si am patruns in inima tinutului, acolo unde intelegi cel mai bine spiritul locului si oamenii cu ale lor rutine de fiecare zi si mici happening-uri urbane. 

In Pistoia, un orasel cam cat Rm. Valcea sa zicem, am descoperit, in fata unei  biserici de piatra in stil romanic, un targ de produse traditionale, italiene si frantuzesti: de-ale gurii, parfumuri, haine si pielarie - totul facut in casa. Un italian haios care nu stia engleza dar o rupea pe germana - era originar de undeva de la frontiera cu Austria nu ne-a lasat pana nu i-am gustat salami-ul uscat si picant (pana la urma am si cumparat doua calupuri deloc rele). Nu departe era un parc langa a carui intrare curgea, de la un robinet, cea mai buna apa din regiune - cum a laudat-o un batranel venit sa-si faca provizia pentru cateva zile. Tot acolo am vazut la loc de cinste, in vitrina unui magazin de instrumente muzicale, o chitara bass purtand inscriptia "Pink floyd - Roger Waters Precision Bass". Daca as fi stiut sa cant la asa ceva m-as fi incumetat sa dau cei 739 de Euro cat facea respectivul instrument. De asemenea, Pistoia pare a fi un important centru teologic, acolo intalnind mai multe institutii de invatamant de profil pentru diverse confesiuni.  In rest, aceleasi stradute pustii in miezul zilei ce tind sa se aglomereze pe masura ce se apropie seara, ca in orice tara mediteraneana care se respecta. 

Multa arhitectura veche - baroc si art nouveau, bine intretinuta, chiar daca (si e valabil pentru cam tot ce-am reusit sa vedem din Italia) nu impresioneaza prin curatenie. De fapt am fost uimit de discretia prezentei  arhitecturii contemporane - cea mai moderna cladire observata a fost un spital undeva la marginea Florentei. 

Ceva mai la sud, in Prato, am dat peste ruinele unei cetati medievale unde urma sa se puna de un concert si de o capela scaldata intr-o lumina albastra, deschisa vesnic intru pomenirea eroilor locali. Ca si in restul localitatior, arhitectura pare sa se fi agatat undeva pe la sfarsitul anilor 70 - complexul lor comercial amintindu-mi de Cocorul bucurestean inainte de a primi noua infatisare.

Singurele regrete sunt ca n-am apucat sa vizitam Pisa - ar fi dat bine cateva poze langa faimosul turn - si ca timpul nu mi-a permis sa fac ceva plane spotting desi am locuit nu departe de un aeroport destul de uzitat. 

Imi voi aminti mereu cu placere de serile pe terasa, cu depanat de amintiri si schitat planuri de viitor la un pahar de vin portughez si o bere nemteasca (doar eram in Italia, ce dracu'). 

Intorsi acasa am regasit lucrul care lipsea cu adevarat pe unde am fost  si care da un farmec aparte verii in Bucuresti: mirosul de tei, luandu-ne in primire inca de pe pista aeroportului si care m-a insotit pe urma seri intregi pe strazi, la stadionul de rugby, sau trantit in pat cu fereastra deschisa savurand o carte buna - cadou de la Geticul.

                                         

                                       

                                       

                                             

                                               

                                               

Sub soarele toscan - parte prima

Toscana este, zice-se, cea mai frumoasa regiune a Italiei. Cum inca n-am avut ocazia de a le vedea pe celelalte imi lipseste termenul de comparatie, asadar va trebui sa accept adevarul afirmatiei. Iar perla regiunii este, bineinteles, Florenta, cu a sa scoala renascentista de arta si arhitectura. 

Am inceput prin a colinda tinutul, poposind in Fiesole, un oras asezat pe o colina de unde privelistea asupra Florentei este absolut splendida. De fapt intregul peisaj toscan face toti banii - plopii si chiparosii pe care ii stiam din fotografii si picturi ii dau un aer inconfundabil, iar arhitectura vine sa completeze spectacolul, fara sa-l altereze catusi de putin. Tipologia caselor din Toscana rurala cuprinde planul simplu, de regula patrat, acoperirea facandu-se in 4 ape si invariabil cu tigla ceramica (probabil intr-o combinatie de simt estetic, regulamente urbanistice stricte si respect pentru traditie). Iar italianul de rand nu lasa nicio fereastra sau balcon neimpodobite - fie de flori, fie de drapelul national. De sute de ori am oftat cu gandul la ce avem acasa si nu stim sa pretuim. 

Ziua a doua, si inca vreo cateva din cele ce au urmat au fost dedicate Florentei. Domul, bineinteles, si a sa Campanila (doar 412 trepte am avut de urcat pana la ultimul nivel, fara a regreta o secunda), Piata Signoriei, cu ale sale splendide sculpturi (unele dintre ele, e adevarat, sunt copii dupa adevaratele capodopere,  aflate in muzee), Ponte Vecchio - locul de intalnire al celor mai faimosi aurari din lume, Palazzo Pitti si Giardino dei Boboli - sunt de neratat si la indemana oricui, daca ajungeti prin zona. In plus, orasul e plin de Chiese, Santa Marii si Piazze care mie, candva, mi-au scos peri albi la Istoria Arhitecturii. Un moment cu adevarat unic l-am trait vizitand Galeriile Uffizi, in care umanitatea a concentrat tot ce are mai frumos in materie de arta. O experienta fabuloasa la pretul  unei beri si-o pizza: 10 Euro. Marele inconvenient: no photos, please. :( 

Si a mai fost un episod cu o puternica incarcatura spirituala, despre care il las pe Geticul sa povesteasca asa cum stie el (Ave, Geticule, multamim fain de gazduire, de rabdare si de cardul pentru Coop ^:)^ ). 

                             

                             In the garden of Good and Evil

                             Splendor

                            In Gothic we trust                               

                             

                             Mi casa es su casa

                             Green is the colour

Odata, in Toscana

I roam, therefore I am. Atat deocamdata. Detaliile, in curand.
Mai multe snapshot-uri pe FB.

Povestea merge mai departe

"... ca vantul din Vama Veche"

Putin imi pasa ca nu mai e "ca altadata". Putin imi pasa ca au aparut umbrelute cu sezlonguri. Ma lasa rece hotelul de 4 stele crescut nu se stie de cand. E mare si urat, are fatada vopsita in alb si galben, balustrade din aluminiu si o proportie incerta - fie, astazi mi-am propus sa nu mai fiu arhitect. Mi-am inghesuit 5 tricouri si cateva alte nimicuri in rucsac, mi-am luat adio de la computer, de la oras, de la asfalt, de la familistii insipizi, cu burta, chelie si neveste plicticoase din Cap Aurora unde aterizasem printr-o intamplare, si am fugit - asta e cuvantul - am fugit. In Vama Veche. Daca e vreun loc in care sa te revizitezi, sa iti aduci aminte cine esti cu adevarat - TU, nu individul care stie 3DMax si care-si incaseaza cecul intre doua deadline-uri, atunci acolo e. E locul unei victorii personale - victorie asupra a tot ce inseamna constrangere si rutina.

Depinde mult cu ce inima vii. Vama e ca o adolescenta capricioasa, te poate face sa te indragostesti sau sa fugi fara a te mai uita inapoi. Pe mine m-a primit cu soare arzator si bubuit de AC/DC. Mi-ar fi placut, e drept, o plaja mai curata, dar ce mai conteaza, cand ai pescarusi, valuri, fete cu sanii goi si cand din boxele de la Stuf iti canta Roger Waters. Sa intalnesti linistea lui "Radio K.A.O.S." acolo unde se termina (sau incepe) Romania... e fabulos.

Dar mai presus de toate a fost, cred, sentimentul libertatii si al inocentei regasite. Eram copii in vacanta, eram calatori cu "trenul fara naş" al celor de la IRIS. Acum stiu - Marcel Proust isi avea madelena. Eu am vara in Vama Veche. Desi am ajuns deja de 3 zile acasa, inca n-am plecat de acolo.
Depinde mult cu ce inima vii. Vama e "Hotel California" din care you can check out anytime you like but you can never leave. E unul din acele locuri din care nu mai poti pleca. Ramai mai departe captiv in vara stropita din plin cu nostalgii, apa de mare si bere.

Tot despre ELE. Dar altfel.

"Am aterizat in blandetea serii. Punta Arenas! Ma reazim de o fantana si privesc la fetele tinere. La doi pasi de gratia lor, simt si mai bine misterul uman. Intr-o lume in care viata iese atat de frumos in intampinarea vietii, in care florile se intalnesc cu florile in insusi leaganul vantului, in care lebada cunoaste toate lebedele, singuri oamenii isi zidesc solitudinea.

Cat spatiu sapa intre ei spiritul! [...] Ce sa cunosti dintr-o fata tanara care se intoarce acasa cu pasi inceti, cu ochii plecati si surazandu-si ei insasi, deja plina de nascociri si de minciuni adorabile? [...] O simt zavorata in taina ei, in deprinderile ei, in melodioasele ecouri ale memoriei sale. Zamislita ieri din vulcani, din pajisti sau din sarea marilor, iat-o aproape pe jumatate divina!" - A. de St. Exupery, "Terre des hommes"

... sau ce frumos ar fi un zbor de seara catre Punta Arenas !

Escale (V) - Viana do Castelo

Privelisti care-ti taie rasuflarea, frig (era o dupa amiaza ploioasa de Noiembrie) si un edificiu impresionant - Capela Santa Luzia, in stil neobizantin (destul de ciudat pentru vestul Europei), in jurul caruia misunau vanzatori de dulciuri home-made si de suveniruri - asta am gasit in micul oras din nordul Portugaliei. Candva un port important, de aici plecand in trecut majoritatea expeditiilor de explorare/cucerire portugheze, Viana do Castelo (care nu are mai mult de 30 000 de locuitori) mai adaposteste, pe langa aceasta capela, un superb castel renascentist, resedinta a vechilor principi ai Portugaliei, servind si ca post de aparare a portului (Castelo de Sao Tiago da Barra), piata Republicii (Praça da República) despre care se spune ca ar fi printre cele mai frumoase din tara, Muzeul Municipal si vechea Primarie, si ea capodopera de arhitectura si parte a istoriei orasului. Printre orasele mai importante aflate in vecinatate: Braga (poate suna cunoscut pentru microbisti) si, ceva mai la sud, Porto. Din pacate timp nu prea am avut. Doar cat sa pot spune ca am fost in Portugalia. Un fel de "Et in Arcadia ego".

Escale (IV) - Reus, acolo unde s-a nascut Gaudí

Imi amintesc o dupa-amiaza de Miercuri, intr-un August torid, si strazile astea pe care nu era NIMENI. Fredonam "Poles Apart" de la Pink Floyd. Eram in inima Cataluniei si eram singur. Ma simteam minunat.

Escale (III) - Un canto a Galicia

Parasind drumurile batute de pelerini catre Santiago si strazile inguste ale Coruñei, Galicia are inca multe de oferit. Fiecare loc are ceva numai al sau, povestea care il face sa fie deosebit in puzderia de orase, orasele si catune. In Ferrol fac vapoare de cand se stiu, iar orasul traieste de sute de ani din asta. Vigo este cel mai mare oras pescaresc al Europei - imi amintesc mirosul sarat, patrunzator, de pe docuri, si arhitectura simpla, pragmatica, a cladirilor. In Lugo am vazut zidurile castrului roman (Las Murallas Romanas), cele mai bine pastrate din Europa, integrate perfect in tesutul urban al orasului, si de asemenea, catedrala (ceva mai mica decat cea din Santiago, dar mai sobra). In La Toja au un adevarat cult al scoicii - scoica mare, alba, simbol al provinciei, numita prin partea locului Vieira, nu este numai o delicioasa specialitate culinara, ci si parte din viata micii asezari: biserica satului este acoperita IN INTREGIME cu cochilii albe, si tot din cochilii fac coliere lungi, la mare pret printre femei. La Baiona am admirat privelistea superba de pe colina ce domina portul si orasul, iar in Pontedeume am savurat faimoasa "Pulpo Gallego" (caracatita cu sos picant si cartofi) si, molesit de sangria, privind la dealurile inverzite, mi-am amintit de casa.
De fapt, sunt multe lucruri in Galicia care amintesc de Romania. Am mers pe drumuri de tara care m-au facut sa ma intreb daca n-am ajuns cumva prin Muntenia. Am vazut vaci pascand pe marginea autostrazilor, capite de fan si batrani garboviti. Vedeam insa alte lucruri pentru prima data - am vazut paduri de centrale eoliene si paduri de eucalipt arzand (intr-o vreme devenise sportul national; mai tarziu aveam sa aflu, din ziare, ca incendiile fusesera, de fapt, provocate, iar unul dintre autori era... pompier!).
Oamenii erau amabili si de cele mai multe ori bucurosi de oaspeti straini, conflictele istorice cu Portugalia (Galicia a fost candva obiect de disputa teritoriala intre cele doua imperii) reducandu-se astazi doar la a lauda talentul vecinilor in arta soferiei (portughezii sunt aproape la fel de priceputi in asta ca si romanii). Vorbesc in general galiciana si, tot ca si romanii, ti-ar povesti ore intregi despre fotbal, politica si vreme.
Probabil tocmai in asta consta farmecul acestei provincii spaniole - viata simpla, NORMALA, care isi urmeaza ritmul ei, nu tocmai alert. Suna, pentru multi dintre noi, cunoscut.

Escale (II) - La Coruña, "Orasul de Cristal"

Desi Galicia nu este, din cate recunosc chiar locuitorii ei, printre regiunile cele mai dezvoltate economic ale Spaniei (sau poate tocmai de aceea), locul isi are farmecul lui, nascut deopotriva din istoria, arta, arhitectura specifice, dar si din lucrurile marunte, din pulsul de zi cu zi al strazii. Si chiar daca nu se bucura de faima Barcelonei, Valenciei sau Sevillei, La Coruña este orasul de care (sau, pentru unii, "in care") te poti indragosti la fel de bine, fara a-l mai uita vreodata.

Ridicat pe un fel de peninsula in forma de creasta, cu tarmurile "dantelate" in zeci de golfuri si golfulete, La Coruña are parte de un decor natural splendid: ocean, dealuri, paduri, stanci. Orasul isi pierde originile undeva, prin Antichitate. Se spune ca insusi Hercule, ajuns prin partile locului, a ucis acolo un gigant, taindu-i capul si ingropandu-l pe varful unei coline, pentru a ridica apoi, in cinstea propriei victorii, peste capul monstrului, un turn de piatra. Mai tarziu, romanii au ridicat si ei acolo un turn, pentru a le servi drept far. "Turnul lui Hercule" exista si astazi, oferind o priveliste magnifica asupra orasului si imprejurimilor sale. Un traseul pietonal - Paseo Maritimo, ce urmeaza linia tarmului - amenajat simplu, dar frumos, leaga Torre de Hercules de centrul orasului. O buna parte din Paseo Maritimo este marginita de cladiri cu fatade vitrate, orientate spre mare, care au dat orasului supranumele de "Orasul de Cristal".

In centrul vechi se afla Piata Primariei, cu Palatul Municipal, o cladire monumentala, intr-un stil care ma trimitea cu gandul cel putin in perioada barocului, daca nu prin Renastere. In realitate insa, nu are mai mult de 100 de ani, fiind construita intre 1908 si 1912. In mijlocul pietei troneaza monumentul Mariei Pita, femeia care, in timpul unui asalt englez asupra Coruñei, la sfarsitul secolului XVI, l-ar fi ucis, cu sabia sotului ei cazut in timpul aceleiasi lupte, pe comandantul detasamentului inamic care reusise sa strapunga fortificatiile orasului. Vazandu-i fapta, aparatorii orasului au prins curaj, urmandu-i strigatul, ramas de atunci faimos: "Quien tenga honra, que me siga!" - "Cine are onoare, dupa mine!" - fortandu-i pe englezi sa se retraga.

La Coruña este suficient de mare si de bogat cultural sa nu te plictisesti, dar este, in acelasi timp, suficient de mic si de linistit incat sa nu te oboseasca. Obiective de vizitat sunt la tot pasul - Castelul San Anton (amplasat pe Paseo Maritimo, candva inchisoare, astazi muzeu de istorie antica), Muzeul de Arta Moderna; Opera (o cladire postmoderna, "crescuta" dintr-un perete de stanca, din care curgea o cascada); Muzeul Militar (intr-o vila cocheta, in cel mai pur stil spaniol de secol 17-18, cu exponate diverse, de la silex la piese de artilerie din era NATO); Casa del Hombre - o idee foarte interesanta, un fel de muzeu al stiintei, dar dedicat in intregime corpului uman, in care puteai sa faci cam orice, de la a-ti asculta bataile inimii la a urmari inregistrarea video a unei nasteri cat se poate de reale (eu aici am zis pas); Acvariul (superb, mai ales sala Nautilus, care reproducea interiorul unui submarin de epoca - bonus, am prins o expozitie de perle si o mica istorie in imagini a accidentului petrolierului grecesc Aegean Sea care a sarit in aer, efectiv, nu departe de Torre de Hercules, in 1992, provocand o catastrofa ecologica de toata frumusetea); Monte de San Pedro, de fapt un deal care pana acum cativa ani adapostea groapa de gunoi a orasului si ceva obiective militare de pe vremea lui Franco (astazi este un loc de loisir excelent, cu iarba verde, flori, palmieri, cascade, o platforma belvedere, totul amenajat printre turele, bunkere, tunuri anti-aeriene, plus cateva baterii de coasta de dimensiuni uluitoare); pentru microbisti, El Riazor, bineinteles - stadionul lui Deportivo (coruñezii sunt foarte mandri de echipa lor, care, alaturi ce Celta Vigo, a pus Galicia pe harta Europei); pentru fete - centrele comerciale (orasul are vreo sapte mall-uri, desi nu este mai mare decat, sa zicem, Constanta, la noi, plus cateva stradute vechi, in stilul Lipscanilor bucuresteni).

De asemenea, sarbatorile se tin lant. Carnavaluri, defilari, serbari (la sfarsitul lui Iunie, de San Juan, se lasa cu defilare de care alegorice, focuri aprinse in strada peste care e bine sa sari, se spune, pentru noroc, si sardine fripte - obligatoriu, tot in strada; in August, nu mai vorbesc, de Santa Maria - concerte, spectacole de teatru stradal, cursa de nave cu vele, plus focul de artificii de la miezul noptii de 15 August, care dureaza fix o ora, in amintirea unei batalii navale, tot impotriva englezilor); in Octombrie - ziua Constitutiei, ziua Hispanitatii, ziua Orasului...

O sumedenie de alte lucruri marunte dau savoare locului: inscriptiile, mai peste tot, bilingve (in spaniola si galiciana - aceasta fiind o combinatie de spaniola, portugheza si latina, vorbita mai ales de batrani si de ultranationalisti), strazile, nu foarte curate, nu foarte asfaltate, suficient cat sa-mi aduc aminte de casa, castanele prajite si Kas-ul de lamaie pe care l-am "procesat" in cantitati industriale. Cateva plaje, curate si destul de slab populate, ideale pentru o iesire in weekend, intregesc peisajul. Un singur lucru am gasit si eu (cu o satisfactie pe care nu m-am straduit deloc sa mi-o ascund), la care Bucurestiul nostru da clasa Coruñei in stil de mare campion: femeile. Mitul spanioloaicei focoase, de o frumusete rapitoare, este, va asigur, doar un mit - nascut, probabil, din cateva exceptii.

Concluzionand, La Coruña are ce oferi. Imi propun sa ma intorc, candva.

Escale (I) - Astazi, Santiago. De Compostela.

Legenda spune ca trupul Sfantului Iacob - Santiago, in spaniola - cel mai batran dintre apostoli, ar fi fost adus, dupa moartea acestuia, in Nord-Vestul peninsulei Iberice de astazi, si ar fi fost inmormantat de un pastor in locul pe care i l-a aratat o stea. Spaniolii indragesc tare mult, se pare, aceasta legenda, atribuindu-i chiar dimensiuni cosmice - Calea Lactee, la ei, poarta numele de "El Camino de Santiago" - Drumul Sfantului Iacob. Mai mult, Santiago de Compostela este, de secole, loc de pelerinaj pentru crestinii din toata lumea. Drumurile pelerinilor (cele mai importante sunt cele 4 care pornesc din Franta) se unesc pentru a strabate intreaga parte de Nord a Spaniei, din Tara Bascilor pana in Galicia, pe o distanta de 800 km. Acesti 800 km poarta, simplu, numele de El Camino (Drumul). La final, pelerinul care a strabatut cel putin 100 km mergand pe jos sau 200 calare, primeste, din partea Bisericii, o compostela, documentul prin care i se recunoaste parcurgerea distantei minime. In Evul Mediu, compostela era vazuta ca servind drept indulgenta pentru posesorul ei, scurtandu-i-se timpul pe care l-ar fi avut de petrecut in Purgatoriu. Intregul Drum este presarat cu monumente, pietre de hotar, biserici, toate decorate cu simbolul omniprezent in Galicia: scoica. O alta legenda spune ca, ajungand pe coastele nordice ale Spaniei, corabia care purta trupul Sfantului Iacob a fost distrusa de o furtuna, iar pretioasa sa incarcatura scufundata. Mai tarziu, valurile au adus trupul la mal, acoperit de scoici. De aici motivul regasit pe toate insemnele heraldice ale Galiciei.

Orasul Santiago de Compostela este, astazi, capitala culturala a regiunii autonome Galicia - cea administrativa si economica fiind La Coruña. Important centru universitar, orasul este plin de tineri (studenti sau turisti), iar atmosfera mereu efervescenta. Farmecul strazilor inguste, pietruite, pline cu magazine de suveniruri, cafenele si restaurante cu vitrine in care troneaza caracatite, homari si alte vietuitoare asemenea, nu poate fi descris in cuvinte. Nu stii daca te afli intr-o capitala, intr-un oras universitar sau intr-un targ de provincie (in Spania toate trei sunt posibile in acelasi timp), dar asta nu poate decat sa ofere o savoare aparte locului. Din loc in loc, cate un restaurant cu specific asiatic sau cate un cimpoier in kilt. Nu, nu sunt scotienii, ci fratii lor de sange celtic, galicienii.

De vazut neaparat: pentru arhitecti - Catedrala, campusul universitar + centrul de arta contemporana semnat Alvaro Siza; pentru artisti: muzeul fundatiei Eugenio Almeda (adaposteste lucrari de Picasso si Miro); pentru gurmanzi: faimoasa tarta de prune Santiago, decorata obligatoriu cu Crucea Sfantului Iacob - un alt simbol prezent peste tot in Galicia.

Si mai e ceva la acest Santiago: nu poti spune niciodata totul. Trebuie vazut. De vazut intr-o viata.