miercuri, 16 decembrie 2009

Decembrie roşu

In ziua aceea eu si Alexandru ne-am strans mana ca de obicei, la semafor, urmand ca el sa isi continue drumul catre Tineretului, cartierul in care in care stateau mai toti prietenii mei, iar eu sa ma indrept catre noul bulevard CFR unde ne mutasem de curand. Nu ne-am urat Craciun Fericit. Nu stiam ce inseamna. De Craciun nu pomenea decat bunica, iar de fericire... aproape nimeni. Nu ne-am urat nimic, era o ultima zi de scoala obisnuita, venea o vacanta de iarna obisnuita si aveam sa ne regasim, colegi de banca, peste vreo 3 saptamani.

N-a nins deloc in iarna aia, cum nu imi amintesc sa se mai fi intamplat in vreo alta iarna din copilarie. Doua Dacii, una rosie si una verde, tronand intr-un magazin de la parterul unui bloc, cu o vitrina mare, facuta special pentru ele ma gandeam eu, erau cam singurele pete de culoare din oras. Nu se vedea nici turnul de televiziune inalt si ascutit, de pe malul bulgaresc al Dunarii, simbol al vacantelor fara griji, al dupa-amiezilor la pescuit cu tata si al jocului de-a Huckleberry Finn in padure. Disparuse intr-o ceata cenusie cu miros vag de clor de la combinatul chimic. Dimineata era mult mai rau, cateodata mergeam la scoala cu batista la gura.

Ajuns acasa, mi-am pus uniforma de pionier in dulap pentru ultima data. Camasa alba cu epoleti, cravata triunghiulara, insigna in forma de flacara in care ma intepam vesnic, centura cu catarama rotunda pe care regaseai aceeasi flacara, si eghiletul de comandant de grupa, pierdut stupid din cauza unei prostii pe care nici macar n-o facusem eu, si recastigat cu greu, invatand pe rupte. Nimic din toate astea nu mai aveau sa vada vreodata lumina zilei, dar inca n-o stiam. Era vacanta si nu mai eram nevoit sa ma grabesc cu temele pana la ora 5 cand se intuneca. Lumina, ca de obicei in ultimii 2-3 ani, nu venea decat seara, tarziu. Si mama la fel, dupa ore intregi pierdute pe la cine stie ce coada.

Imi amintesc ca a doua zi am mers la tara si ceva parea ca se intamplase. Mirosea a fum si a cozonac, nu, asta nu se schimbase, nu s-a schimbat nici acum - dar bunicii erau nervosi si ingrijorati. Imi amintesc cum bunicul a deschis radioul, radioul ala antic, lung, cu multe butoane si cu nume de orase europene pe scala. Imi amintesc vocile sobre care vorbeau despre lucruri de nedescris. Nu erau vocile atat de familiare pe care le auzeam in fiecare zi la radio. Iar ceea ce auzeam acum era incredibil. Timisoara, manifestanti, armata, securitate. Victime. Auzisem cuvantul asta numai in treacat, cand ascultau ai mei telejurnalul. Era pomenit de regula cand vorbeau de razboiul dintre Iran si Irak, sau de nenorocirile din Beirut (nume care si astazi, pentru mine, este sinonim cu groaza). "2500 de morti". "S-a deschis focul". "Copii de 12, 13 si 14 ani". "Securitatea... uniforme foarte asemanatoare cu ale armatei." "Aici Radio Europa Libera".
In casa bunicilor, unde mirosea a fum si a cozonac, unde nimic rau nu se putea intampla, privit din toti peretii de icoane si crucifixuri, ascultam cu genunchii la gura si incepeam, incet, sa inteleg. Era 17 Decembrie 1989 si peste cateva zile vom fi liberi.

8 comentarii:

sarah0815 spunea...

oh my...tot ce scrii e atat de viu, asa de realist...cred ca e prima data cand citesc o poveste despre decembrie '89 care suna optimist...

Mihneea spunea...

Liberi... dar din pacate nestiind ce sa facem cu libertatea.

Frumos textul, ca de obicei amintitor si nostalgic...

Night Elf spunea...

@Sarah - sunt amintiri foarte vii, asa ceva nu se uita niciodata.

@Mih: La vremea aia liber insemna ca nu trebuia sa ma mai trezesc in frig dimineata sa merg la scoala (aici ma cam inselam), ca nu voi mai vedea portocale doar de craciun si ca ai mei nu vor mai sta ore in sir la coada pentru un pui amarat sau o sticla de ulei. Nu o data am stat si eu cu ai mei, asa ca stiu cum e. La varsta aia era suficient, dar n-am intales de ce a trebuit sa se moara doar pentru atata lucru.

Mihneea spunea...

:) Stiu, dragule, imi amintesc perfect frigul din casa, lumina stinsa seara si cozile infernale; doar suntem de-o varsta.
De ce a trebuit sa se moara?... S-a murit, in regimul ala, si fara sa se faca un pas spre libertate. S-a murit pe motive politice, religioase etc. Atunci in decembrie, se pare ca doar asa am putut sa punem capat ororii... Si n-a fost putin lucru.

Garm spunea...

Subscriu la ceea ce a scris Mihneea, parca nu am stiut ce sa facem cu libertatea. Dovada ca la doar cateva luni, prin vara, au murit alti oameni. Ei pentru ce au murit?

Garm spunea...

Subscriu la ceea ce a scris Mihneea, parca nu am stiut ce sa facem cu libertatea. Dovada ca la doar cateva luni, prin vara, au murit alti oameni. Ei pentru ce au murit?

Night Elf spunea...

@Garm - n-am stiut si in continuare nu stim. Inca mai sunt unii - multi - care regreta asa zisa libertate si viseaza tot la colivia lor amarata (poate cea mai mare insulta adusa mortilor din decembrie 89). Voiam sa scriu si despre asta, dar totusi, sa pastram nota optimista. Ce a urmat stim cu totii.

Adi spunea...

'89 a insemnat mult mai mult decat sfarsitul unui regim de dictatura sau sfarsitul statului la coada la paine si zahar...

Oamenii aia au murit pentru ca intotdeauna pentru cel mai mic beneficiu pentru omenire sacrificiile sunt uriase.

Poate ca unii si-au capatat micile bucurii fara morti si fara familii indoliate. Ma gandesc ca suna cinic, au murit o gramada de copii tocmai ca, copiii de acum sa poata manca o portocala oricand, nu doar de Craciun. Deci au murit pentru o portocala... S-a meritat? Unii considera ca nu, dar numai gandul ca copilul meu va putea sa manance acea portocala oricand ma face sa imi dau seama ca nu s-a murit degeaba. Important e ca sa nu facem noi ca acele morti sa fi fost in van.