luni, 22 februarie 2010

Cioburi dintr-o zi de luni


Incepusem sa uit cum arata cerul, dar stii, cerul, nu iaurtul ala scarbos, gri si ursuz, care se instalase deasupra orasului precum nava din Independence Day si care parea ca nu mai vrea sa-i dea drumul odata ce l-a inhatat. Nu. Cerul albastru, albastru clar, cu Cirrusi fragili si dare albe de condens de la avioane. Astazi m-am bucurat vazand asa un spectacol reusit. Bocancul apasa hotarat pe asfaltul ferm, fara zapada, fara polei, fara mazga. Ma saturasem. Baltoacele sunt totusi fun.

Prin fereastra atelierului, de unde stau, vezi acoperisuri. Antene, ultimele firisoare de fum ale iernii, petice de zapada pe care soarele inca n-a reusit sa le rada de-a binelea, si celebra bila de pe cupola ASE-ului. De cand eram copil m-au fascinat acoperisurile. Crescand din cornise, practic un alt oras, cu formele, legile si populatia lui. Mi-a placut nespus cand am gasit aceeasi fascinatie intr-o povestioara de Émile Zola.

Doua beri pe Lipscani cu niste vechi prieteni, si un episod care l-a facut pe L. sa creasca in ochii mei si pe mine sa ma intreb what a fuck happened to me. Trecand pe langa Mac-ul de la Obor, o femeie - probabil homeless, desi la o prima vedere nu parea - ne intreaba timid daca stim cat costa un hamburger. Habar n-aveam, o data pentru ca nu sunt fan McDonald's si apoi pentru ca nu tin minte sa imi fi cumparat vreodata un simplu hamburger. Amicul meu a fost cel care i-a raspuns. Si mergem mai departe vorbind de ale noastre. Numai ca dupa cativa pasi, L. se intoarce, intra in Mac si revenind ii intinde femeii o punga in care pun pariu ca nu era numai un simplu hamburger. Inutil sa descriu reactia ei si inutil sa spun ca amicul meu si-a reluat sporovaiala ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Iar eu... ei bine, eu nu mai stiu cand am facut un asemenea gest. Adica stiu, dar mi-e rusine sa recunosc ca a fost demult.



7 comentarii:

Mihneea spunea...

Hm... :) Generozitatea e una, dar sinceritatea nu e nici ea de colo. ;)

Frumos descris cerul, imi vine sa-mi dezmortesc oasele zgribulite si sa zambesc cand citesc. :)

Night Elf spunea...

:)

... si cred ca te-ai prins ca era vb de Laur =))

Mihneea spunea...

Da' pai grea ghicitoare... ;))

Bravo lui!

Aurora Georgescu spunea...

Sunt oameni care merg pe stradă, vorbesc mecanic cu semenii lor, dar de fapt trăiesc (cel puţin în momentul dat), într-o lume paralelă, unde gândul îi refuză orice altceva în afara ideii acaparatoare, în cazul de faţă plecarea iernii. Cum să mai realizezi că altcineva se gândeşte la mâncare? Faptul că admiri un gest ce presupune generozitate şi-ţi reproşezi public scăparea, vorbeşte la fel de mult despre nebloţea unui suflet!

Anonim spunea...

Interesanta povestea, gestul e intradevar din ce in ce mai rar.
Din pacate!

sarah0815 spunea...

Suna bine si-mi place sa vad ca exista oameni inimosi.

Night Elf spunea...

@Aurora - Multumesc.

@Inexprimabil - Din fericire eu am niste prieteni capabili de asfel de gesturi. Incep sa fiu mandru de ei :)

@Sarah - nice to see you.