A fost catalogata drept "cea mai frumoasa carte de aviatie scrisa in limba romana". Personal, sunt de parere ca este una din cele mai frumoase carti de razboi scrise vreodata in orice limba, o carte care, fara sa exagerez, ar merita oricand sa stea langa operele lui Saint-Exupery.
Ioan Dobran - "Fachirul" - avea, in momentul mobilizarii sale pe frontul de Est, 24 de ani. Va ajunge comandant de escadrila si unul dintre cei mai buni aviatori ai Romaniei. Jurnalul sau, scris asa cum el insusi spune, "la lumina unei lumanari de campanie, inalta si lata ca o cutie de crema de ghete", este o carte cutremuratoare, de un dramatism dureros. Cu atat mai mult cu cat scrierea sa este frusta, sincera, deloc filtrata artistic, asa cum ar fi facut, poate, un scriitor de meserie. Si cu atat mai mult cu cat (ceea ce mi-a placut cel mai tare) dincolo de avioane, misiuni, dueluri ... razbate adevarata lupta, poate mult mai grea: aceea a fiintei umane de a-si pastra ratiunea in plin razboi lipsit de orice ratiune. Amintirea lucrurilor dragi de acasa in mijlocul bombardamentului, sau refuzul de a mitralia de sus infanteristi inamici care n-ar fi avut nicio sansa, sunt cele mai graitoare semne ca Ioan Dobran a reusit sa ramana OM in mijlocul infernului, ceea ce valoreaza infinit mai mult decat titlul de as cu 13 victorii la activ.
Si cred ca merita aici redat un scurt pasaj, poate cel mai edificator pentru intreaga carte:
"30.09.1943. [E interesant!] Chiar foarte interesant! Si azi am angajat doua lupte aeriene dintre care cea de-a doua a fost grozava. Din nou avioanele rusesti de ieri, silueta fina, motor in linie, foarte manevrabile si fug grozav. ("Spitfire", livrate Rusiei de catre UK in 1942) Faceau protectie in zona Balsoi - Tocmac si erau 6 bucati. Am luat inaltime peste ele la 6500 m, apoi fiind sigur ca mai sus nu e nimeni lansat, am intrat ultimul in sirul indian pe care il faceau ele. O buna bucata de timp, inainte de a trage, s-au invartit fara grija. Credeau ca suntem de-ai lor. De-abia pe urma s-a lamurit cel din coada, si cand s-a trezit cu trasoarele tunului si mitralierelor pe langa el, a degajat in stanga jos. Nu stiu daca a fost atins, dar nu a mai revenit in formatie, deoarece urmarea a fost doi contra cinci in inca trei sau patru atacuri pana la terminarea munitiei[...] Si azi au venit Boston-urile si ne-au bombardat de la inaltime mare. A doua casa de peste drum e facuta praf. Noi nu mai avem geamuri, incolo e bine. Nu stiu de unde a adus Nicola, soldatul meu de ordonanta, un iepuras mic, gri, tare dragut, si nu stiu de ce, dar cred ca i-ar face mare placere Soranei sa-l aiba. Imi amintesc clipele in care in Bucuresti, cu nasul lipit de o vitrina, se uita la niste iepurasi de plus de care s-a despartit foarte greu. Era in preajma Craciunului de anul trecut. Liana aplecata spre tinerete. Ce departe par timpurile acelea! O zi are alta dimensiune si prin asprimea si duritatea ei, capata pret."
Ioan Dobran - "Fachirul" - avea, in momentul mobilizarii sale pe frontul de Est, 24 de ani. Va ajunge comandant de escadrila si unul dintre cei mai buni aviatori ai Romaniei. Jurnalul sau, scris asa cum el insusi spune, "la lumina unei lumanari de campanie, inalta si lata ca o cutie de crema de ghete", este o carte cutremuratoare, de un dramatism dureros. Cu atat mai mult cu cat scrierea sa este frusta, sincera, deloc filtrata artistic, asa cum ar fi facut, poate, un scriitor de meserie. Si cu atat mai mult cu cat (ceea ce mi-a placut cel mai tare) dincolo de avioane, misiuni, dueluri ... razbate adevarata lupta, poate mult mai grea: aceea a fiintei umane de a-si pastra ratiunea in plin razboi lipsit de orice ratiune. Amintirea lucrurilor dragi de acasa in mijlocul bombardamentului, sau refuzul de a mitralia de sus infanteristi inamici care n-ar fi avut nicio sansa, sunt cele mai graitoare semne ca Ioan Dobran a reusit sa ramana OM in mijlocul infernului, ceea ce valoreaza infinit mai mult decat titlul de as cu 13 victorii la activ.
Si cred ca merita aici redat un scurt pasaj, poate cel mai edificator pentru intreaga carte:
"30.09.1943. [E interesant!] Chiar foarte interesant! Si azi am angajat doua lupte aeriene dintre care cea de-a doua a fost grozava. Din nou avioanele rusesti de ieri, silueta fina, motor in linie, foarte manevrabile si fug grozav. ("Spitfire", livrate Rusiei de catre UK in 1942) Faceau protectie in zona Balsoi - Tocmac si erau 6 bucati. Am luat inaltime peste ele la 6500 m, apoi fiind sigur ca mai sus nu e nimeni lansat, am intrat ultimul in sirul indian pe care il faceau ele. O buna bucata de timp, inainte de a trage, s-au invartit fara grija. Credeau ca suntem de-ai lor. De-abia pe urma s-a lamurit cel din coada, si cand s-a trezit cu trasoarele tunului si mitralierelor pe langa el, a degajat in stanga jos. Nu stiu daca a fost atins, dar nu a mai revenit in formatie, deoarece urmarea a fost doi contra cinci in inca trei sau patru atacuri pana la terminarea munitiei[...] Si azi au venit Boston-urile si ne-au bombardat de la inaltime mare. A doua casa de peste drum e facuta praf. Noi nu mai avem geamuri, incolo e bine. Nu stiu de unde a adus Nicola, soldatul meu de ordonanta, un iepuras mic, gri, tare dragut, si nu stiu de ce, dar cred ca i-ar face mare placere Soranei sa-l aiba. Imi amintesc clipele in care in Bucuresti, cu nasul lipit de o vitrina, se uita la niste iepurasi de plus de care s-a despartit foarte greu. Era in preajma Craciunului de anul trecut. Liana aplecata spre tinerete. Ce departe par timpurile acelea! O zi are alta dimensiune si prin asprimea si duritatea ei, capata pret."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu