Missing the times with light-blue skies

Ei bine, dragii mei, asa cum bine spune si batranul Cat STEVENS, intr-una din melodiile sale - Remember the Days of the Old Schoolyard, in iuresul vietii se mai strecoara, din cand in cand, fie ca ne place sau nu, momente ale aducerilor aminte! Si-am sa incerc sa (re)asez acum, in cele ce urmeaza, piesele unui puzzle (re)gasit intr-un cufar al sufletului, un dar nepretuit pe care, deopotriva, copilaria si adolescenta mi l-au daruit candva...!

...............................................................................................................................................................................

Remember the days of the old schoolyard

We used to laugh a lot

Don't you remember the days of the old schoolyard

When we had imaginings

And we had all kind of things

And we laught

And needed love

Yes, I do, oh and I remember You....!

Cum as putea sa incep altfel, daca nu cu (re)asezarea pe tapet a unor imagini vii, imagini pe care le voi purta cu mine, iarasi si iarasi, pana la capatul vremurilor...! Iata, un loc intesat de stradute, toate vesele si primitoare si, ceva mai in departare, rasfirate cu grija, piatete cu alura germanica din piatra! Un loc in care insusi timpul este mai rabdator cu oamenii, un oras de poVeste, care te invita, iarasi si iarasi, sa-l (re)descoperi, fie ca esti calator sau localnic, sa spui, mai departe, poVestea Sa!

Ma invadeaza, cu o bucurie nemarginita, amintiri din perioada liceului, when we used to laught a lot, cand lumea intreaga ni se infatisa intr-o singura culoare - albastrul cerului senin de vara, un tablou angelic in al carui decor admiteam doar dansul vreunei perechi de soimi sau acvile, in calitate de martori ai timpului si nebuniilor noastre!

Afisam un entuziasm neobosit pentru muzica, iesirile si povestile de taina cu gasca, drumetii montane, unele organizate chiar fara stirea parintilor, si care, odata descoperite, le-au dat serioase batai de cap!!!

Aaa, sa nu omit partea legata de corespondenta dintre mine si prietenele mele, Amelie si, mai apoi, Elena, (R.I.P.) cu care povesteam, in scris, dar nu asa, oricum, ci in timpul orelor, adunand, ulterior, vrafuri de foi volante, despre iubiri si vise de-ale noastre, despre bucurii izvorate din te miri ce lucruri mici, despre tristeti si deziluzii, despre toate ale noastre, asa cum numai noi, la vremea aceea, am stiut sa o facem!

Atunci traiam intens fiecare zi, imi umpleam sufletul cu albastrul cerului, cu stralucirea unei dimineti sau cu aurul unei salcii, atunci simteam ca viata nu are sfarsit, ca sunt nemuritoare...!

In universul redat de acum, copacii se rup din radacini si pleaca spre cer, stelele, pamantul, soarele si orbitele lor pornesc in larg, manate de doruri nespuse...

Amaliei, cu mare drag, Elenei, in semn de omagiu!

NB: e posibil sa revin cumva, candva, asupra acestei postari!

Ganduri de bine tuturor,

L