Ne-a intrebat o profesoara de engleza, oare ce am fi pus intr-o capsula a timpului, acum zece ani, in ultima zi de liceu. Nu m-am gandit niciodata dar am stiut tot timpul. Iar nimic din ce as fi vrut eu sa redescopar peste ani nu poate fi pastrat in capsule. Poate doar caietele pe care le umpleam constiincios cu... desene de avioane si delfini. Dar mirosul complet necunoscut pana atunci, de plastic si contacte incinse din laboratorul de informatica, fulgerul globular ratacit in amfiteatrul de fizica, aducandu-ne pentru miimi de secunda in randul putinilor martori de pe planeta ai unui astfel de fenomen, sau frasinul din curte stapanindu-si singur si intelept insula de pamant inconjurata de asfalt... astea n-ar incapea. Nici zambetul discret al dirigintei (superba femeie!), nici formele fetelor "in floare" etalate in ciuda regulamentelor si hormonilor nostri.
Si cred ca as mai fi luat si una din acele nopti reci si ploioase, care lui Bacovia i-ar fi inspirat fara doar si poate capodopera vietii, noptile acelea in care uitam sa adorm, aplecat peste planseta de desen, renuntand, cu fiecare linie si rotire de compas la visul mult prea indepartat de pilot de supersonic. Si poate si durerea ascutita din mana stanga data peste cap violent, aparand un sut perfect la fotbal. Ma chinuise surd aproape o saptamana si imi smulsese o injuratura crunta la nici un metru de profesoara de sport. Si poate previziunile, pe cat de sumbre, pe atat de amuzante ale profilor, si mai ales ale mamei, referitoare la viitorul unora dintre noi.
De ce tinem minte toate astea? Pentru ca asa cum imi spunea un prieten, suntem vii pe dinauntru. Si atata timp cat vom fi vii pe dinauntru nu vom avea nevoie de capsule ale timpului.
Acum zece ani, in ultima zi de liceu, stransi pentru ultima oara in careu, profesorul de matematica ne facea sa intelegem de ce ne refuza pauzele dintre cele doua ore pe zi inghesuite generos in orar. Zece minute amarate, in care vara tanjeam dupa o gura de apa, in care mi-as fi facut tema la franceza sau as fi flirtat pe coridoare. Eu cred ca o facea ca sa nu chiulim. El insa ne-a spus ca desi stie ca il boscorodeam, nu ne dadea pauze pentru ca nici viata nu are sa ne dea pauze mai lungi decat el. In ambele cazuri, cam avea dreptate.
Si cred ca as mai fi luat si una din acele nopti reci si ploioase, care lui Bacovia i-ar fi inspirat fara doar si poate capodopera vietii, noptile acelea in care uitam sa adorm, aplecat peste planseta de desen, renuntand, cu fiecare linie si rotire de compas la visul mult prea indepartat de pilot de supersonic. Si poate si durerea ascutita din mana stanga data peste cap violent, aparand un sut perfect la fotbal. Ma chinuise surd aproape o saptamana si imi smulsese o injuratura crunta la nici un metru de profesoara de sport. Si poate previziunile, pe cat de sumbre, pe atat de amuzante ale profilor, si mai ales ale mamei, referitoare la viitorul unora dintre noi.
De ce tinem minte toate astea? Pentru ca asa cum imi spunea un prieten, suntem vii pe dinauntru. Si atata timp cat vom fi vii pe dinauntru nu vom avea nevoie de capsule ale timpului.
Acum zece ani, in ultima zi de liceu, stransi pentru ultima oara in careu, profesorul de matematica ne facea sa intelegem de ce ne refuza pauzele dintre cele doua ore pe zi inghesuite generos in orar. Zece minute amarate, in care vara tanjeam dupa o gura de apa, in care mi-as fi facut tema la franceza sau as fi flirtat pe coridoare. Eu cred ca o facea ca sa nu chiulim. El insa ne-a spus ca desi stie ca il boscorodeam, nu ne dadea pauze pentru ca nici viata nu are sa ne dea pauze mai lungi decat el. In ambele cazuri, cam avea dreptate.
2 comentarii:
este frumos cand poti sa treci printr-un filtru al maturitatii vorbe pe care acum ceva vreme le considerai prostii ale batranilor...
eu am descoperit abia dupa terminarea liceului cat de mult m-a influentat atitudinea unor profesori, care atunci ma cam enervau, dar care m-au ajutat sa ajung omul de azi
Inseamna ca macar partial si-au facut datoria.
Trimiteți un comentariu