Zbor la timpul trecut (III) - Ultimul Samurai

Partea I.

Unul dintre motivele pentru care ma fascineaza lumea celor care zboara este ca, indiferent de cat de dura si de neinteles, pentru noi, astazi, ar fi fost candva, au existat mereu oameni care au innobilat-o. Oameni care au stiut sa gaseasca onoarea si cavalerismul dincolo de crucea galbena, de swastika, de steaua alba sau de soarele rosu de pe aripa. Despre un astfel de om vreau sa scriu astazi: Saburo Sakai, Pilot de Vanatoare.

Nascut intr-un satuc din Japonia (Nishiyoka), in 1916, intr-o familie cu 7 copii - de conditie modesta, dar avand origini nobile (bunicul sau facuse parte din ordinul samurailor), Saburo nu avea sa se bucure deloc de o copilarie usoara, fiind crescut dupa principiile severe ale codului Bushido si pierzandu-si tatal la varsta de 11 ani. Ramas orfan, un unchi se ofera sa-l creasca in casa lui, oferindu-i posibilitatea de a trai intr-un oras mare si de a invata la o scoala mai buna decat cea din satul sau. Tanarul Saburo se adapteaza insa greu. Ramane in urma la invatatura, frecventeaza anturaje total neagreate de familia protectorului sau si nu ezita sa se ia la bataie atunci cand are ocazia. Fiind insa dezavantajat de fizicul sau nu tocmai atletic, iese de cele mai multe ori "sifonat". Invata, totusi, sa-si stapaneasca lacrimile, amintindu-si de fraza pe care i-o spunea mama sa in copilarie si care avea sa-l urmareasca pentru tot restul vietii: "Nu uita ca esti fiu de samurai!".

Toate acestea pana cand este efectiv dat afara din casa unchiului sau, satul si acesta de a-i mai tolera comportamentul rebel. Nedorind sa se intoarca acasa, dezonorat, Saburo se prezinta la o baza navala aflata la doar cativa kilometri si se inroleaza in Marina Imperiala Japoneza. "Era suficient de departe pentru mine", povesteste cu autoironie in cartea sa "Samurai!" pe care avea sa o publice dupa razboi. Aici are de indurat antrenamentele extrem de dure de recrut, din care nu lipseau corectiile fizice si comportamentul revoltator al superiorilor. Descrie cu amanunte, in cartea sa, toate acestea, gasindu-le totusi o justificare: calirea sa pentru razboiul care avea vina. Intr-un final este incadrat ca subofiter tunar la bordul uneia din cele mai mari nave de razboi ale lumii in acea vreme: crucisatorul "Haruna". Era anul 1935.

Doi ani mai tarziu, decis sa promoveze intr-o unitate de elita, rascumparandu-si astfel greselile din adolscenta fata de familia sa, intra la scoala de aviatie a Marinei, dupa o procedura de selectie deosebit de dificila. Dupa cum el insusi spune, din 1500 de candidati in acel an, doar 70 aveau sa fie admisi. Unchiul si mama sa aveau, in sfarsit, de ce sa fie mandri.

In 1938 cunoaste "botezul focului", in timpul razboiului cu China.
Razboiul cu SUA, declansat prin atacul de la Pearl Harbour, il gaseste pe Saburo Sakai in escadrila Tainan, zburand pe A6M "Zero". Ca pilot de vanatoare savarseste el insusi sau este martor la fapte cu care Japonia se mandreste si astazi. In doar cateva luni Marina Japoneza neutralizeaza cea mai mare parte a Aviatiei Aliate din Pacific, iar escadrila Tainan este unitatea care doboara cel mai mare numar de avioane. Sakai este primul si avea sa ramana unul dintre putinii piloti de Zero care reuseste sa doboare bombardiere americane B-17, acestea uimindu-i prin viteza, plafonul de zbor si puterea lor de foc.

Ia parte la celebra batalie de la Guadalcanal, in 1942, doborand doua "Wildcat"-uri americane si avariindu-l serios pe al treilea. Aliniat in perfecta pozitie de tragere, zarind insa pilotul inamic ranit, Sakai ii lasa acestuia posibilitatea sa sara cu parasuta. Din pacate pentru Sakai, indurarea nu avea sa-i aduca nimic bun. Doar cateva momente mai tarziu, dorind sa atace o formatie de "Dauntless"-uri, pe care le confunda cu mai vulnerabilele "Wildcat", nimereste sub focul mitralierelor acestora. Doboara trei dintre ele, dar o rafala ii pulverizeaza cupola de sticla si il raneste la cap. Cu sangele siroind, se retrage, indreptandu-se spre baza. Avea de zburat 4 ore, singur deasupra oceanului, cu rezervoarele aproape goale, cu cabina inghetata si doua rani deschise. Este, dupa spusele lui, cea mai grea incercare la care a fost vreodata supus. Lesinand de mai multe ori, fiind nevoit sa-si provoace singur durere - chinuindu-si ranile - pentru a nu adormi, aduce avionul acasa, ciuruit, dar intreg. Avea sa piarda insa, definitiv, vederea ochiului drept.

Si totusi, nu uita ca "este fiu de samurai". Isi reia zborul, luptand pana la sfarsitul razboiului vazand cu un singur ochi. Nu pierde ocazia sa se distreze, atunci cand poate. Intr-o dupa amiaza de duminica, impreuna cu alti doi camarazi, se aventureaza deasupra unui aerodrom american, oferind celor de la sol un numar de acrobatie aeriana de neuitat. Disperati, americanii dau alarma, initial, dar, vazand ca cei trei nu au deloc intentii ostile, se multumesc sa aplaude. A doua zi, escadrila lui Sakai primeste "vizita" unui vanator american care le arunca o servieta in care se afla mesajul: "Am ramas impresionati! Va asteptam si la un dogfight".
Nu aveau sa astepte mult. Sakai recunoaste, in cartea sa, numarul de 64 de victorii. Alte surse ii atribuie insa mult mai multe.

- va urma -