Sub soarele toscan - parte seconda

Ne-am urcat in tren si am facut ce mie imi place nespus sa fac atunci cand sunt intr-o tara strina: am lasat in urma orasul cu nesfarsitele siruri de turisti la muzee si galerii, si am patruns in inima tinutului, acolo unde intelegi cel mai bine spiritul locului si oamenii cu ale lor rutine de fiecare zi si mici happening-uri urbane. 

In Pistoia, un orasel cam cat Rm. Valcea sa zicem, am descoperit, in fata unei  biserici de piatra in stil romanic, un targ de produse traditionale, italiene si frantuzesti: de-ale gurii, parfumuri, haine si pielarie - totul facut in casa. Un italian haios care nu stia engleza dar o rupea pe germana - era originar de undeva de la frontiera cu Austria nu ne-a lasat pana nu i-am gustat salami-ul uscat si picant (pana la urma am si cumparat doua calupuri deloc rele). Nu departe era un parc langa a carui intrare curgea, de la un robinet, cea mai buna apa din regiune - cum a laudat-o un batranel venit sa-si faca provizia pentru cateva zile. Tot acolo am vazut la loc de cinste, in vitrina unui magazin de instrumente muzicale, o chitara bass purtand inscriptia "Pink floyd - Roger Waters Precision Bass". Daca as fi stiut sa cant la asa ceva m-as fi incumetat sa dau cei 739 de Euro cat facea respectivul instrument. De asemenea, Pistoia pare a fi un important centru teologic, acolo intalnind mai multe institutii de invatamant de profil pentru diverse confesiuni.  In rest, aceleasi stradute pustii in miezul zilei ce tind sa se aglomereze pe masura ce se apropie seara, ca in orice tara mediteraneana care se respecta. 

Multa arhitectura veche - baroc si art nouveau, bine intretinuta, chiar daca (si e valabil pentru cam tot ce-am reusit sa vedem din Italia) nu impresioneaza prin curatenie. De fapt am fost uimit de discretia prezentei  arhitecturii contemporane - cea mai moderna cladire observata a fost un spital undeva la marginea Florentei. 

Ceva mai la sud, in Prato, am dat peste ruinele unei cetati medievale unde urma sa se puna de un concert si de o capela scaldata intr-o lumina albastra, deschisa vesnic intru pomenirea eroilor locali. Ca si in restul localitatior, arhitectura pare sa se fi agatat undeva pe la sfarsitul anilor 70 - complexul lor comercial amintindu-mi de Cocorul bucurestean inainte de a primi noua infatisare.

Singurele regrete sunt ca n-am apucat sa vizitam Pisa - ar fi dat bine cateva poze langa faimosul turn - si ca timpul nu mi-a permis sa fac ceva plane spotting desi am locuit nu departe de un aeroport destul de uzitat. 

Imi voi aminti mereu cu placere de serile pe terasa, cu depanat de amintiri si schitat planuri de viitor la un pahar de vin portughez si o bere nemteasca (doar eram in Italia, ce dracu'). 

Intorsi acasa am regasit lucrul care lipsea cu adevarat pe unde am fost  si care da un farmec aparte verii in Bucuresti: mirosul de tei, luandu-ne in primire inca de pe pista aeroportului si care m-a insotit pe urma seri intregi pe strazi, la stadionul de rugby, sau trantit in pat cu fereastra deschisa savurand o carte buna - cadou de la Geticul.