Escale (IV) - Reus, acolo unde s-a nascut Gaudí

Imi amintesc o dupa-amiaza de Miercuri, intr-un August torid, si strazile astea pe care nu era NIMENI. Fredonam "Poles Apart" de la Pink Floyd. Eram in inima Cataluniei si eram singur. Ma simteam minunat.

Tears Of The Dragon

Lumina de azi dimineata mi-a amintit de clipul asta.

Bruce Dickinson - "Tears Of The Dragon"

Zbor la timpul trecut (IV) - Ultimul Samurai

Partea a II-a

Anul 1942. Saburo Sakai are 26 de ani, este deja un pilot experimentat si a fost ranit in lupta de mai multe ori. Episoadele dramatice ale carui erou este nu s-au terminat inca, nici pe departe. Pe 22 Iulie, o formatie de 8 A6M "Zero", printre care si cel pilotat de Sakai, intalneste un bombardier Hudson al Fortelor Regale Aeriene Australiene. Japonezii il ataca, fiind siguri de o victorie usoara. Se inselau. Pilotul australian, Plt.Officer Warren F. Cowan, intoarce brusc aparatul, contra-atacand frontal, in ciuda faptului ca lupta singur contra a 8 vanatori japonezi. Formatia de Zero-uri este dispersata. Saburo este cel care doboara bombardierul, intr-un tarziu. Multi ani dupa razboi, amintindu-si, ca unic supravietuitor al acelei intamplari, Saburo Sakai inainteaza Ministerului Australian al Apararii rugamintea ca, in memoria pilotului australian si a echipajului sau, pentru curajul de care au dat atunci dovada, numele lor sa fie citate pe ordinea de zi. Este refuzat.

Tot in 1942, zburand deasupra Noii Guinee, vanatorul japonez ia parte la o intamplare care, desi tragica (au murit atunci oameni) avea sa capete, peste ani, conotatii oarecum comice. Intalnind doua bombardiere B17 americane, Sakai ataca unul dintre ele si il doboara. Echipajul nu supravietuieste. Celalat bombardier scapa, disparand in plafonul de nori. Ceea ce nu stia pilotul japonez e ca, la bordul bombardierului care tocmai ii scapase, se afla un tanar congressman american, pe numele sau Lyndon Johnson. Mai tarziu, acesta avea sa ajunga presedinte al Statelor Unite si va antrena tara in lungul si inutilul razboi din Vietnam. Daca Sakai ar fi doborat atunci avionul acestuia, si nu pe celalalt, 11 ani de razboi si pierderea a 6 milioane de vieti s-ar fi putut, probabil, evita. Aviatorii americani cu care se va intalni, in repetate randuri, ii vor reprosa, mai in gluma, mai in serios: "Sakai-san, de ce nu l-ati doborat pe Lyndon Johnson?" Totusi... cine ar fi stiut?

Un fapt petrecut in acelasi an, si tot in Noua Guinee, avea sa-l urmareasca, de asemenea, peste multa vreme. Constiente de importanta strategica a locatiei, in incercarea de a pastra cu orice pret controlul asupra arhipelagului, comandamentele militare japoneze ordona propriilor aviatori sa doboare orice aparat ne-japonez care ar fi survolat zona. Ordinul privea inclusiv avioanele civile. Aflat in misiune de patrulare, Sakai intalneste, intr-o zi, un avion de pasageri C47 despre care credea ca ar fi un transport VIP american. Desi se gandeste, pentru o secunda, sa-l doboare, vede insa, la una din ferestre, o femeie tanara, blonda, tinand in brate un copil. Ii amintea de invatatoarea sa din copilarie, dna. Martin - o americanca. Se retrage, nu inainte de a saluta curtenitor. Dupa 50 de ani, femeia avea sa calatoreasca in Japonia, sperand sa-l intalneasca pe aviatorul care ii crutase viata, incalcandu-si ordinele. Il va gasi, intradevar. Si atunci Sakai afla povestea adevarata a acelui avion. Era de fapt un avion olandez, transporta soldati raniti si copii evacuati dintr-o zona de conflict, iar doamna cea blonda era infirmiera. "Nu mi-as fi iertat-o niciodata", marturisteste pilotul japonez.

Japonia pierde insa teren in fata Aliatilor, iar situatia pe front devine disperata pentru Marina Imperiala. Este vremea pilotilor instruiti in pripa si a misiunilor kamikaze la care si Saburo Sakai ia parte, fara insa a duce vreuna la "bun" sfarsit. Invinsa, in cele din urma, Japonia accepta capitularea. In ziua de 15 August 1945 desi primisera ordinul de a depune armele, 10 piloti decoleaza intr-o ultima misiune - interceptarea unui bombardier american B32. Sakai decoleaza si el, riscandu-si inca o data viata pe care si-o pastrase cu greu. Era ultima batalie deasupra Pacificului.

Pentru Sakai insa, razboiul nu se va termina aici. Ca fost combatant impotriva fortelor americane, devenite acum de ocupatie, este dat afara din Marina, alaturi de multi altii in situatia sa, si i se refuza posibilitatea de a obtine o slujba conform pregatirii sale. Este nevoit sa traiasca la limita supravieturii, de pe o zi pe alta. Ajunge sa munceasca inclusiv cu spinarea, ca hamal. Imperiul Japonez, invins, avea probleme mai importante decat decat sa aibe grija de cei care-l slujisera - poveste cunoscuta si prin tari ceva mai apropiate de noi. Abia mai tarziu reuseste sa-si puna pe picioare o mica afacere: o tipografie. In timp, mergand din ce in ce mai bine, reuseste chiar sa isi ajute vechii camarazi, cu locuri de munca sau cu bani. In 1957 isi tipareste cartea de memorii, pe care o intituleaza, sugestiv, "Samurai!". Calatoreste in SUA, imprietenindu-se cu fostii adversari, inclusiv cu mitraliorul care il ranise la Guadalcanal. Fiul unuia din ofiterii disparuti la bordul bombardierului doborat in Noua Guinee (el insusi ajuns colonel al Armatei SUA) avea sa-l caute pana la sfarsitul carierei, intalnindu-l in cele din urma. Americanii, ca de altfel aviatorii din toata lumea, manifesta pentru el un respect deosebit. Se casatoreste, are o fiica si mai multi nepoti.

Pe 22 Septembrie 2000, Saburo Sakai inchide ochii pentru ultima data. Ca o ironie a sortii, sufera un infarct in timp ce dadea mana cu un american, la una din bazele navale de langa Tokio. De-a dreptul cutremuratoare sunt cuvintele sale, rostite intr-un interviu cu doar putin inainte: "M-am rugat pentru aviatorii chinezi, americani, australieni si olandezi pe care i-am ucis. Ma rog in fiecare zi pentru inamicii mei ca si pentru camarazi. Cu totii am facut ce era mai bine pentru tarile noastre." Cuvinte demne de un Pilot de Vanatoare, demne de Ultimul Samurai.

- cu dedicatie pentru fLy, caruia stiu ca i-a placut.

Con Nombre de Guerra

Heroes del Silencio - Con Nombre de Guerra (clip que habla de las putas :) )

Pentru calatorii cu metroul

Desi ma incapatanez sa nu scriu despre toate lucrurile care ma enerveaza (a se citi "care ma umplu de draci") sistematic, sustin campania lui Dedi si a amicilor sai de educare a calatorilor cu metroul bucurestean. Daca vreti sa va implicati si voi, semnati aici!

Escale (III) - Un canto a Galicia

Parasind drumurile batute de pelerini catre Santiago si strazile inguste ale Coruñei, Galicia are inca multe de oferit. Fiecare loc are ceva numai al sau, povestea care il face sa fie deosebit in puzderia de orase, orasele si catune. In Ferrol fac vapoare de cand se stiu, iar orasul traieste de sute de ani din asta. Vigo este cel mai mare oras pescaresc al Europei - imi amintesc mirosul sarat, patrunzator, de pe docuri, si arhitectura simpla, pragmatica, a cladirilor. In Lugo am vazut zidurile castrului roman (Las Murallas Romanas), cele mai bine pastrate din Europa, integrate perfect in tesutul urban al orasului, si de asemenea, catedrala (ceva mai mica decat cea din Santiago, dar mai sobra). In La Toja au un adevarat cult al scoicii - scoica mare, alba, simbol al provinciei, numita prin partea locului Vieira, nu este numai o delicioasa specialitate culinara, ci si parte din viata micii asezari: biserica satului este acoperita IN INTREGIME cu cochilii albe, si tot din cochilii fac coliere lungi, la mare pret printre femei. La Baiona am admirat privelistea superba de pe colina ce domina portul si orasul, iar in Pontedeume am savurat faimoasa "Pulpo Gallego" (caracatita cu sos picant si cartofi) si, molesit de sangria, privind la dealurile inverzite, mi-am amintit de casa.
De fapt, sunt multe lucruri in Galicia care amintesc de Romania. Am mers pe drumuri de tara care m-au facut sa ma intreb daca n-am ajuns cumva prin Muntenia. Am vazut vaci pascand pe marginea autostrazilor, capite de fan si batrani garboviti. Vedeam insa alte lucruri pentru prima data - am vazut paduri de centrale eoliene si paduri de eucalipt arzand (intr-o vreme devenise sportul national; mai tarziu aveam sa aflu, din ziare, ca incendiile fusesera, de fapt, provocate, iar unul dintre autori era... pompier!).
Oamenii erau amabili si de cele mai multe ori bucurosi de oaspeti straini, conflictele istorice cu Portugalia (Galicia a fost candva obiect de disputa teritoriala intre cele doua imperii) reducandu-se astazi doar la a lauda talentul vecinilor in arta soferiei (portughezii sunt aproape la fel de priceputi in asta ca si romanii). Vorbesc in general galiciana si, tot ca si romanii, ti-ar povesti ore intregi despre fotbal, politica si vreme.
Probabil tocmai in asta consta farmecul acestei provincii spaniole - viata simpla, NORMALA, care isi urmeaza ritmul ei, nu tocmai alert. Suna, pentru multi dintre noi, cunoscut.

Zbor la timpul trecut (III) - Ultimul Samurai

Partea I.

Unul dintre motivele pentru care ma fascineaza lumea celor care zboara este ca, indiferent de cat de dura si de neinteles, pentru noi, astazi, ar fi fost candva, au existat mereu oameni care au innobilat-o. Oameni care au stiut sa gaseasca onoarea si cavalerismul dincolo de crucea galbena, de swastika, de steaua alba sau de soarele rosu de pe aripa. Despre un astfel de om vreau sa scriu astazi: Saburo Sakai, Pilot de Vanatoare.

Nascut intr-un satuc din Japonia (Nishiyoka), in 1916, intr-o familie cu 7 copii - de conditie modesta, dar avand origini nobile (bunicul sau facuse parte din ordinul samurailor), Saburo nu avea sa se bucure deloc de o copilarie usoara, fiind crescut dupa principiile severe ale codului Bushido si pierzandu-si tatal la varsta de 11 ani. Ramas orfan, un unchi se ofera sa-l creasca in casa lui, oferindu-i posibilitatea de a trai intr-un oras mare si de a invata la o scoala mai buna decat cea din satul sau. Tanarul Saburo se adapteaza insa greu. Ramane in urma la invatatura, frecventeaza anturaje total neagreate de familia protectorului sau si nu ezita sa se ia la bataie atunci cand are ocazia. Fiind insa dezavantajat de fizicul sau nu tocmai atletic, iese de cele mai multe ori "sifonat". Invata, totusi, sa-si stapaneasca lacrimile, amintindu-si de fraza pe care i-o spunea mama sa in copilarie si care avea sa-l urmareasca pentru tot restul vietii: "Nu uita ca esti fiu de samurai!".

Toate acestea pana cand este efectiv dat afara din casa unchiului sau, satul si acesta de a-i mai tolera comportamentul rebel. Nedorind sa se intoarca acasa, dezonorat, Saburo se prezinta la o baza navala aflata la doar cativa kilometri si se inroleaza in Marina Imperiala Japoneza. "Era suficient de departe pentru mine", povesteste cu autoironie in cartea sa "Samurai!" pe care avea sa o publice dupa razboi. Aici are de indurat antrenamentele extrem de dure de recrut, din care nu lipseau corectiile fizice si comportamentul revoltator al superiorilor. Descrie cu amanunte, in cartea sa, toate acestea, gasindu-le totusi o justificare: calirea sa pentru razboiul care avea vina. Intr-un final este incadrat ca subofiter tunar la bordul uneia din cele mai mari nave de razboi ale lumii in acea vreme: crucisatorul "Haruna". Era anul 1935.

Doi ani mai tarziu, decis sa promoveze intr-o unitate de elita, rascumparandu-si astfel greselile din adolscenta fata de familia sa, intra la scoala de aviatie a Marinei, dupa o procedura de selectie deosebit de dificila. Dupa cum el insusi spune, din 1500 de candidati in acel an, doar 70 aveau sa fie admisi. Unchiul si mama sa aveau, in sfarsit, de ce sa fie mandri.

In 1938 cunoaste "botezul focului", in timpul razboiului cu China.
Razboiul cu SUA, declansat prin atacul de la Pearl Harbour, il gaseste pe Saburo Sakai in escadrila Tainan, zburand pe A6M "Zero". Ca pilot de vanatoare savarseste el insusi sau este martor la fapte cu care Japonia se mandreste si astazi. In doar cateva luni Marina Japoneza neutralizeaza cea mai mare parte a Aviatiei Aliate din Pacific, iar escadrila Tainan este unitatea care doboara cel mai mare numar de avioane. Sakai este primul si avea sa ramana unul dintre putinii piloti de Zero care reuseste sa doboare bombardiere americane B-17, acestea uimindu-i prin viteza, plafonul de zbor si puterea lor de foc.

Ia parte la celebra batalie de la Guadalcanal, in 1942, doborand doua "Wildcat"-uri americane si avariindu-l serios pe al treilea. Aliniat in perfecta pozitie de tragere, zarind insa pilotul inamic ranit, Sakai ii lasa acestuia posibilitatea sa sara cu parasuta. Din pacate pentru Sakai, indurarea nu avea sa-i aduca nimic bun. Doar cateva momente mai tarziu, dorind sa atace o formatie de "Dauntless"-uri, pe care le confunda cu mai vulnerabilele "Wildcat", nimereste sub focul mitralierelor acestora. Doboara trei dintre ele, dar o rafala ii pulverizeaza cupola de sticla si il raneste la cap. Cu sangele siroind, se retrage, indreptandu-se spre baza. Avea de zburat 4 ore, singur deasupra oceanului, cu rezervoarele aproape goale, cu cabina inghetata si doua rani deschise. Este, dupa spusele lui, cea mai grea incercare la care a fost vreodata supus. Lesinand de mai multe ori, fiind nevoit sa-si provoace singur durere - chinuindu-si ranile - pentru a nu adormi, aduce avionul acasa, ciuruit, dar intreg. Avea sa piarda insa, definitiv, vederea ochiului drept.

Si totusi, nu uita ca "este fiu de samurai". Isi reia zborul, luptand pana la sfarsitul razboiului vazand cu un singur ochi. Nu pierde ocazia sa se distreze, atunci cand poate. Intr-o dupa amiaza de duminica, impreuna cu alti doi camarazi, se aventureaza deasupra unui aerodrom american, oferind celor de la sol un numar de acrobatie aeriana de neuitat. Disperati, americanii dau alarma, initial, dar, vazand ca cei trei nu au deloc intentii ostile, se multumesc sa aplaude. A doua zi, escadrila lui Sakai primeste "vizita" unui vanator american care le arunca o servieta in care se afla mesajul: "Am ramas impresionati! Va asteptam si la un dogfight".
Nu aveau sa astepte mult. Sakai recunoaste, in cartea sa, numarul de 64 de victorii. Alte surse ii atribuie insa mult mai multe.

- va urma -

Dark Blue World

DARK BLUE WORLD (Cehia, 2001), de Jan Sverák. Cu Ondrej Vetchý, Krystof Hádek, Tara Fitzgerald si Spitfire-uri. Un film despre pritenie, dragoste si zbor in vreme de razboi. Si despre suferinta pe timp de pace. Emotionant si dramatic. Merita vazut.

When men had balls and women had nothing against it

Deunazi am primit cadou acest album (multumesc din nou, draga Laura). Fiind un iubitor de frumos, in general, si un admirator al artei pin-up, in special, am fost, evident, mai mult decat incantat.

Rasfoindu-l, am dat peste cateva pasaje, foarte amuzante de altfel, care mi-au dezvaluit cate ceva despre modul in care se punea problema acum cateva zeci bune de ani.

Care problema? Stie ea care!

Asadar, iata ce trimiteau cititoarele revistei "Titter" - "America's Merriest Magazine" pe adresa redactiei , in perioada interbelica:

"Dear Editor,

Baby Lake is right! I could never love a man who didn't take me across his knee and soundly spank me when I need it (which is often). My husbant not only takes the hairbrush to me now - but he did when he was courting me. That's his privilege. It's very painful, because my hubby is thorough and he leaves no protection on my seat of learning when he spanks me, but I recognize his right to wield a hairbrush, strap, or any other corrective implement where it will do me the most good. I'm married to a MAN, and he takes no nonsense from me." - Mrs. Charles L. M., Chicago, Illinois.

"Dear Editor,

I don't understand your American girls. When I was a tiny tot my Mother spanked me with her palm. Later Mummy and Daddy slippered me or hairbrushed me - and jolly hard too. In school all of us girls were soundly birched on our panties when we were naughty. [...] OF COURSE women must be punished. I guess I'll never understand American women - nor American men if they don't assert their right to chastise their women!" - Pamela B. T. L., Toronto.

Nu cred ca mai sunt necesare comentarii.

Sculptata-n nor

Sursa: flickr.com/photos/andreig40/2492516677/

Love scene from "Blade Runner"