Desi Galicia nu este, din cate recunosc chiar locuitorii ei, printre regiunile cele mai dezvoltate economic ale Spaniei (sau poate tocmai de aceea), locul isi are farmecul lui, nascut deopotriva din istoria, arta, arhitectura specifice, dar si din lucrurile marunte, din pulsul de zi cu zi al strazii. Si chiar daca nu se bucura de faima Barcelonei, Valenciei sau Sevillei, La Coruña este orasul de care (sau, pentru unii, "in care") te poti indragosti la fel de bine, fara a-l mai uita vreodata.
Ridicat pe un fel de peninsula in forma de creasta, cu tarmurile "dantelate" in zeci de golfuri si golfulete, La Coruña are parte de un decor natural splendid: ocean, dealuri, paduri, stanci. Orasul isi pierde originile undeva, prin Antichitate. Se spune ca insusi Hercule, ajuns prin partile locului, a ucis acolo un gigant, taindu-i capul si ingropandu-l pe varful unei coline, pentru a ridica apoi, in cinstea propriei victorii, peste capul monstrului, un turn de piatra. Mai tarziu, romanii au ridicat si ei acolo un turn, pentru a le servi drept far. "Turnul lui Hercule" exista si astazi, oferind o priveliste magnifica asupra orasului si imprejurimilor sale. Un traseul pietonal - Paseo Maritimo, ce urmeaza linia tarmului - amenajat simplu, dar frumos, leaga Torre de Hercules de centrul orasului. O buna parte din Paseo Maritimo este marginita de cladiri cu fatade vitrate, orientate spre mare, care au dat orasului supranumele de "Orasul de Cristal".
In centrul vechi se afla Piata Primariei, cu Palatul Municipal, o cladire monumentala, intr-un stil care ma trimitea cu gandul cel putin in perioada barocului, daca nu prin Renastere. In realitate insa, nu are mai mult de 100 de ani, fiind construita intre 1908 si 1912. In mijlocul pietei troneaza monumentul Mariei Pita, femeia care, in timpul unui asalt englez asupra Coruñei, la sfarsitul secolului XVI, l-ar fi ucis, cu sabia sotului ei cazut in timpul aceleiasi lupte, pe comandantul detasamentului inamic care reusise sa strapunga fortificatiile orasului. Vazandu-i fapta, aparatorii orasului au prins curaj, urmandu-i strigatul, ramas de atunci faimos: "Quien tenga honra, que me siga!" - "Cine are onoare, dupa mine!" - fortandu-i pe englezi sa se retraga.
La Coruña este suficient de mare si de bogat cultural sa nu te plictisesti, dar este, in acelasi timp, suficient de mic si de linistit incat sa nu te oboseasca. Obiective de vizitat sunt la tot pasul - Castelul San Anton (amplasat pe Paseo Maritimo, candva inchisoare, astazi muzeu de istorie antica), Muzeul de Arta Moderna; Opera (o cladire postmoderna, "crescuta" dintr-un perete de stanca, din care curgea o cascada); Muzeul Militar (intr-o vila cocheta, in cel mai pur stil spaniol de secol 17-18, cu exponate diverse, de la silex la piese de artilerie din era NATO); Casa del Hombre - o idee foarte interesanta, un fel de muzeu al stiintei, dar dedicat in intregime corpului uman, in care puteai sa faci cam orice, de la a-ti asculta bataile inimii la a urmari inregistrarea video a unei nasteri cat se poate de reale (eu aici am zis pas); Acvariul (superb, mai ales sala Nautilus, care reproducea interiorul unui submarin de epoca - bonus, am prins o expozitie de perle si o mica istorie in imagini a accidentului petrolierului grecesc Aegean Sea care a sarit in aer, efectiv, nu departe de Torre de Hercules, in 1992, provocand o catastrofa ecologica de toata frumusetea); Monte de San Pedro, de fapt un deal care pana acum cativa ani adapostea groapa de gunoi a orasului si ceva obiective militare de pe vremea lui Franco (astazi este un loc de loisir excelent, cu iarba verde, flori, palmieri, cascade, o platforma belvedere, totul amenajat printre turele, bunkere, tunuri anti-aeriene, plus cateva baterii de coasta de dimensiuni uluitoare); pentru microbisti, El Riazor, bineinteles - stadionul lui Deportivo (coruñezii sunt foarte mandri de echipa lor, care, alaturi ce Celta Vigo, a pus Galicia pe harta Europei); pentru fete - centrele comerciale (orasul are vreo sapte mall-uri, desi nu este mai mare decat, sa zicem, Constanta, la noi, plus cateva stradute vechi, in stilul Lipscanilor bucuresteni).
De asemenea, sarbatorile se tin lant. Carnavaluri, defilari, serbari (la sfarsitul lui Iunie, de San Juan, se lasa cu defilare de care alegorice, focuri aprinse in strada peste care e bine sa sari, se spune, pentru noroc, si sardine fripte - obligatoriu, tot in strada; in August, nu mai vorbesc, de Santa Maria - concerte, spectacole de teatru stradal, cursa de nave cu vele, plus focul de artificii de la miezul noptii de 15 August, care dureaza fix o ora, in amintirea unei batalii navale, tot impotriva englezilor); in Octombrie - ziua Constitutiei, ziua Hispanitatii, ziua Orasului...
O sumedenie de alte lucruri marunte dau savoare locului: inscriptiile, mai peste tot, bilingve (in spaniola si galiciana - aceasta fiind o combinatie de spaniola, portugheza si latina, vorbita mai ales de batrani si de ultranationalisti), strazile, nu foarte curate, nu foarte asfaltate, suficient cat sa-mi aduc aminte de casa, castanele prajite si Kas-ul de lamaie pe care l-am "procesat" in cantitati industriale. Cateva plaje, curate si destul de slab populate, ideale pentru o iesire in weekend, intregesc peisajul. Un singur lucru am gasit si eu (cu o satisfactie pe care nu m-am straduit deloc sa mi-o ascund), la care Bucurestiul nostru da clasa Coruñei in stil de mare campion: femeile. Mitul spanioloaicei focoase, de o frumusete rapitoare, este, va asigur, doar un mit - nascut, probabil, din cateva exceptii.
Concluzionand, La Coruña are ce oferi. Imi propun sa ma intorc, candva.
