Craciun fericit !

Decembrie roşu

In ziua aceea eu si Alexandru ne-am strans mana ca de obicei, la semafor, urmand ca el sa isi continue drumul catre Tineretului, cartierul in care in care stateau mai toti prietenii mei, iar eu sa ma indrept catre noul bulevard CFR unde ne mutasem de curand. Nu ne-am urat Craciun Fericit. Nu stiam ce inseamna. De Craciun nu pomenea decat bunica, iar de fericire... aproape nimeni. Nu ne-am urat nimic, era o ultima zi de scoala obisnuita, venea o vacanta de iarna obisnuita si aveam sa ne regasim, colegi de banca, peste vreo 3 saptamani.

N-a nins deloc in iarna aia, cum nu imi amintesc sa se mai fi intamplat in vreo alta iarna din copilarie. Doua Dacii, una rosie si una verde, tronand intr-un magazin de la parterul unui bloc, cu o vitrina mare, facuta special pentru ele ma gandeam eu, erau cam singurele pete de culoare din oras. Nu se vedea nici turnul de televiziune inalt si ascutit, de pe malul bulgaresc al Dunarii, simbol al vacantelor fara griji, al dupa-amiezilor la pescuit cu tata si al jocului de-a Huckleberry Finn in padure. Disparuse intr-o ceata cenusie cu miros vag de clor de la combinatul chimic. Dimineata era mult mai rau, cateodata mergeam la scoala cu batista la gura.

Ajuns acasa, mi-am pus uniforma de pionier in dulap pentru ultima data. Camasa alba cu epoleti, cravata triunghiulara, insigna in forma de flacara in care ma intepam vesnic, centura cu catarama rotunda pe care regaseai aceeasi flacara, si eghiletul de comandant de grupa, pierdut stupid din cauza unei prostii pe care nici macar n-o facusem eu, si recastigat cu greu, invatand pe rupte. Nimic din toate astea nu mai aveau sa vada vreodata lumina zilei, dar inca n-o stiam. Era vacanta si nu mai eram nevoit sa ma grabesc cu temele pana la ora 5 cand se intuneca. Lumina, ca de obicei in ultimii 2-3 ani, nu venea decat seara, tarziu. Si mama la fel, dupa ore intregi pierdute pe la cine stie ce coada.

Imi amintesc ca a doua zi am mers la tara si ceva parea ca se intamplase. Mirosea a fum si a cozonac, nu, asta nu se schimbase, nu s-a schimbat nici acum - dar bunicii erau nervosi si ingrijorati. Imi amintesc cum bunicul a deschis radioul, radioul ala antic, lung, cu multe butoane si cu nume de orase europene pe scala. Imi amintesc vocile sobre care vorbeau despre lucruri de nedescris. Nu erau vocile atat de familiare pe care le auzeam in fiecare zi la radio. Iar ceea ce auzeam acum era incredibil. Timisoara, manifestanti, armata, securitate. Victime. Auzisem cuvantul asta numai in treacat, cand ascultau ai mei telejurnalul. Era pomenit de regula cand vorbeau de razboiul dintre Iran si Irak, sau de nenorocirile din Beirut (nume care si astazi, pentru mine, este sinonim cu groaza). "2500 de morti". "S-a deschis focul". "Copii de 12, 13 si 14 ani". "Securitatea... uniforme foarte asemanatoare cu ale armatei." "Aici Radio Europa Libera".
In casa bunicilor, unde mirosea a fum si a cozonac, unde nimic rau nu se putea intampla, privit din toti peretii de icoane si crucifixuri, ascultam cu genunchii la gura si incepeam, incet, sa inteleg. Era 17 Decembrie 1989 si peste cateva zile vom fi liberi.

Inch by inch

Pentru cei care stiu ce inseamna o secunda prea tarziu - sau prea devreme, pentru cei care stiu ca diferenta intre "totul" si "nimic" se masoara in milimetri, pentru momentele in care nu mai exista decat "da" si "nu". Cu scut, sau pe scut.

... quando la luce splenderà

Balade triste de demult

"Waltzing Matilda" este un cantec vechi, venind din indepartata Australie. Compus pe la sfarsitul secolului 19, a devenit de-a lungul timpului atat de popular incat a intrat in constiinta australienilor ca fiind al doilea imn national, ajungand sa-l inlocuiasca practic pe cel oficial (Advance Australia Fair) la meciurile nationalei de rugby. Versurile sale (nimic patriotic, nimic prea solemn, doar povestea unui calator acuzat pe nedrept de un furt si care, refuzand sa se lase prins, se inneaca intr-un iaz) se gasesc tiparite pe ultima fila a pasaportului australian. Matilda, contrar asteptarilor, nu este numele vreunei iubite, ci denumirea data prin acele locuri sacului carat in spinare de muncitorii saraci care, in cautarea unei slujbe, cutreierau tara in lung si-n lat.

Versiunea lui Tom Waits este la fel de trista. Desi a pastrat misterul asupra numelui (Tom Traubert's Blues) se spune ca Tom Traubert ar fi fost un prieten de-al sau mort in inchisoare. Vocea sa unica nici nu m-ar face sa ma gandesc la altceva.

La multi ani, Romania!

Nu am nevoie de o zi anume sa imi aduc aminte, sau sa fiu mandru ca sunt roman. De multe ori am fost intrebat ce motive am. Raspunsul... pe alta data. Astazi, de 1 Decembrie, 2009, am avut insa un motiv in plus. Gasca vesela de pusti care au incins hora la piciorul Arcului de Triumf dupa parada militara, cantand Imnul din toti rarunchii, razand cu gura pana la urechi si fluturand tricolorul... m-au facut sa ma gandesc ca nu sunt singurul. Si ca mai avem o sansa. La multi ani, Romania!

Marele Zid

Pe 30 Noiembrie 1979, Pink Floyd lansau la apa nava amiral a discografiei lor: "The Wall".
Conceput in jurul conflictelor interioare ale copilului, si mai tarziu, artistului Roger Waters, The Wall este mult, infinit mai mult decat decat albumul unei trupe rock. Este strigatul unei generatii. Iar pentru mine reprezinta cele 80 de minute de sunet care mi-au influentat viata, la modul cel mai propriu. Adolescent fiind, am varsat multe lacrimi in ziua cand am ascultat, pentru prima data, Zidul. Si inca si mai multe vazand filmul.

Sa aleg o piesa anume de pe The Wall este un mic sacrilegiu. Si totusi, sa fie pentru astazi Comfortably Numb. Cutremurator.

Music to my ears

Putine trupe de alternative mi-au placut la viata mea, dar recent mi-a atras atentia aceasta Band of Horses cu superba lor "The funeral", o piesa care se incadreaza perfect, ca atmosfera, in Seattle-ul post-Nirvana. Si in sfarsitul de Noiembrie din Bucuresti.

Fara legatura cu melodia, eroul clipului este Danny MacAskilll, un scotian nebun de legat, pe care, ca intre noi bikerii, nu pot sa fiu decat al dracului de invidios.

Priceless

Daca as fi fost un tip religios, probabil aceasta este cartea care ar fi stat pe raftul meu imediat langa Biblie. "Rumanian Aces of World War 2" este o carte pe cat de rara, pe atat de fascinanta, atat prin natura informatiei pe care o contine, de o valoare incomensurabila pentru un pasionat de istorie militara, cat si prin devotamentul, efortul si timpul indelungat investite de autorul ei, pentru care merita, o spun cu mana pe inima, tot respectul.
In timp ce "actorii" principali (SUA, Germania, UK, Japonia) au fost expusi pe larg de-a lungul vremii in carti, filme, documentare, etc, Dénes Bérnad, maghiar nascut in Romania si stabilit in Canada la inceputul anilor '90, de profesie inginer, s-a dedicat timp de 25 de ani studiului participarii fortelor aeriene din Europa de Est la cel de-al doilea razboi mondial, cu precadere cea romana si ungara, completand, prin publicatiile sale deosebit de documentate si obiective, tabloul celei mai dramatice confruntari militare din istoria omenirii. Eforturile sale sunt cu atat mai demne de apreciat cu cat, pe nedrept, numele si faptele relatate in lucrarile sale au fost ocultate timp de 40 de ani de catre cei pentru care istoria incepea la 23 August 1944, contribuind la ignoranta si condescendenta cu care lumea vestica a privit mereu aceasta parte a Europei.

"Rumanian Aces of World War 2" - editata de Osprey Publishing in 2003, este rezultatul unei munci titanice de documentare, incepute inainte de 1989 prin culegerea marturiilor fostilor combatanti ramasi in viata (fata de care autorul isi manifesta cel mai profund respect, datorat nu numai faptelor lor de pe front, cat mai ales tariei de caracter si modestiei de care acestia au dat mereu dovada, dupa spusele sale) si continuata an de an pana in 2000, prin studiul arhivelor militare in sfarsit desecretizate.
Cartea se vrea a fi o prezentare in detaliu a celor mai titrati piloti romani de vanatoare (asii = piloti cu cel putin 5 victorii personale la activ), a misiunilor lor de la inceputul si pana la sfarsitul razboiului, fiind descrise in amanunt duelurile aeriene, dotarea tehnica, tacticile, insemnele de zbor ale vremii, sistemele de omologare a victoriilor, totul agrementat cu fotografii de epoca, multe dintre ele extrem de rare. Mai mult, sunt expuse contextul politic in care se gasea Romania intre cele doua razboaie, motivele intrarii noastre in razboi alaturi de Germania nazista si trecerea de partea Aliatilor in 1944.

Am ramas impresionat si de atasamentul si implicarea emotionala cu care domnul Bérnad vorbeste despre pilotii romani, apreciindu-le la justa valoare realizarile si incercand, prin scrierile sale, sa le aduca la cunostinta lumii care le-a ignorat prea multa vreme:
"Sa scriu despre pilotii romani a fost deopotriva o provocare si o mare onoare. Expunerea in fata unui public de limba engleza a atat de putin cunoscutelor fapte ale acestor "vanatori" vine insa mult prea tarziu. Totusi, rezultatele la care au ajuns acesti oameni extraordinari sunt fara discutie demne de luat in seama. [...] Pretul platit a constat in vietile a peste 100 dintre ei, desi realizarile lor au fost comparabile cu cele ale adversarilor. Iar romanii au avut, intradevar, cei mai duri adversari. Mai intai aviatia "rosie" rusa, transformata, pana in 1944, intr-o forta formidabila. Apoi a urmat USAAF, iar la final, si probabil cea mai dura dintre toate, Luftwaffe.
Aviatorii Fortelor Aeriene Regale Romane si-au infruntat inamicii in avioane de multe ori inferioare tehnic si depasite numeric, dar cu acelasi elan, cavalerism si determinare ca oponentii lor. Au luptat pentru cauza in care ei au crezut cel mai mult: tara. Au zburat si, adesea, au murit in avioanele lor, exact ca si cei cu care luptau: cu onoare - si cateodata tematori in fata pericolului. Iar aceasta merita respectul nostru neconditionat, indiferent de ce se invata in scoli sau de ceea ce in mod eronat se intelege prin "political correctness".

Probabil cele mai frumoase cuvinte scrise vreodata pentru cei care si-au sacrificat ani buni din viata, si multi dintre ei chiar viata insasi, in slujba unei alte cruci: cea galbena de pe aripa.

Candva, intr-un regat indepartat

www.aviatori.ro

Water under the bridge

O lume albastru inchis

Unul din cele mai frumoase filme vazute in ultimul an. Am mai postat, in treacat, despre el, dar nu stiu de ce nu mi-am facut niciodata timp sa detaliez, asa cum ar fi meritat acest film cehesc. Lipsit atat de patetismul care musteste de obicei in peliculele istorice hollywoodiene, cat si de tragicomicareala vulgara si mizera din incercarile "protestatare" romanesti post-decembriste, Tmavomodrý svět (2001) se apropie mult, ca si calitate a realizarii, de primele, si se pozitioneaza la ani lumina, ca demers artistic, de cele din urma. Un film placut ochiului, frumos, asa cum ziceam la inceput, vesel si tragic, eroic si auto-critic in acelasi timp, fara a cadea in capcana nici unuia din cliseele care aduc in general Oscar-ul si mai nou Palme d'Or-ul.
Filmul relateaza, pentru ochii si urechile Europei, povestea unui grup de aviatori ceho-slovaci inrolati in Royal Air Force la incepului anilor '40 pe timpul luptelor pentru apararea insulei britanice impotriva raidurilor germane (mult mai cunoscut este gestul similar al vecinilor lor, polonezii - probabil datorita numarului mai mare, si datorita lui "Battle of Britain", un alt film celebru din 1969). Si, ca si cum luptele grele, pierderea camarazilor si inimile frante in povesti de dragoste imposibile n-ar fi fost de ajuns, celor insuficient de norocosi sa moara in aer patria le mai rezervase o surpriza - inchisoarea comunista. Clasic.
Scenariul, scris de Zdenek Sverak (tatal regizorului, Jan Sverak) se bazeaza pe o serie de episoade reale culese din marturiile fostilor piloti (spre exemplu, scena atacului asupra trenului in Franta) ceea ce face totul foarte real.
Am ales, in loc de trailer, cateva din cele mai spectaculoase scene. Insertiile CGI, putine, si de o calitate exemplara, aproape ca trec neobservate. Batranele Spitfire-uri, inchiriate pe bani grei pentru filmari, si putinele Messerschimdt-uri ramase in viata (de fapt, varianta construita in Spania, folosita si in Battle of Britain - cele originale, germane, fiind imposibil de gasit astazi) isi duc in continuare razboiul lor, desi, in jur, lumea e cu totul alta.

De rock si jale

... si eroii tacuti

Silencio, he oído una voz
es posible que alguien se acuerde de mí !

Eroul de rezerva

Recunosc ca imi e foarte greu sa scriu acest post. Nu de povesti triste ducem lipsa azi in Romania si sa mai spui, pentru a cata oara, ca ne-am obisnuit sa trecem in graba peste cele mai frumoase pagini ale trecutului nostru a devenit deja un cliseu. Sper ca macar aceste randuri sa mai repare, putin, ce mai e de reparat.

In Madrid exista un mic cimitir al strainilor. Al anonimilor sau pur si simplu al celor de religii diferite pe care Spania catolica a gasit de cuviinta sa nu ii odihneasca la un loc cu oamenii ei. Timpul si nepasarea au sters demult inscriptiile de pe pietre si numele din arhive. Iar unul din acele nume pierdute acolo este un vechi nume nobil romanesc: Constantin Cantacuzino, print al Romaniei si campion la dueluri aeriene. As-ul nostru numarul 1.

Putini sunt asii aviatiei provenind din familii nobiliare. Constantin Cantacuzino este una din aceste exceptii. Se naste la Bucuresti, in 1905, ca fiu al principelui Mihai Cantacuzino. Mama sa, Maria Cantacuzino, nascuta Rosetti, era si ea descendenta a uneia din cele mai vechi familii ale nobilimii romanesti (iar dupa moartea sotului ei se va recasatori cu nimeni altul decat celebrul George Enescu).

Tanarul principe Constantin este in primul rand un sportiv remarcabil: capitan al nationalei de hochei la mondialul din 1933, tenisman si motoclist titrat, recordman mondial in raliul Paris-Bucuresti. Deloc suprinzator, se indreapta catre acrobatia aeriana, reprezentand Romania la showuri si competitii in toata lumea, iar figura sa specifica, zborul rasturnat la firul ierbii, avea sa il faca celebru. Mai mult, printr-un gest simbolic, i se incredinteaza comanda avionului presedintelui Federatiei Aeronautice Internationale. Numele lui? George Valentin Bibescu. Ne aflam in Romania anului 1936.

Talentul sau nu scapa neobservat aviatiei militare, care ii ofera gradul de locotenent in rezerva si brevetul de pilot de vanatoare pe PZL. Constantin Cantacuzino isi continua cariera in aviatie ca pilot de linie in cadrul companiei LARES - predecesoarea TAROM-ului de azi. Este primul pilot roman care aterizeaza, cu un avion romanesc, in multe orase din Asia si Africa.

Desi razboiul il gaseste intr-o importanta functie in LARES, se ofera voluntar in cadrul aviatiei de vanatoare si este incadrat in Escarila 53 Vt, ca pilot de Hurricane. Pentru ceea ce a urmat, comentariile sunt, probabil, inutile. Simpla enumerare a faptelor vorbeste, cred eu, de la sine.

Doboara nu mai putin de 60 de avioane rusesti, americane, englezesti si, dupa 23 august 1944, germane. Record national. Putine tari se pot lauda cu aviatori care au trecut peste aceasta cifra (Germania, Japonia, Finlanda, URSS). Este primul pilot roman care a doborat un Mustang american - avion net superior la vremea respectiva. Invinge in duel aerian un as rus cu peste 25 de victorii la activ. Este unul din putinii piloti de vanatoare, la acea data, care doboara un avion cu reactie (Me262). L-a cautat cu inversunare in lupte, pe frontul de vest, pe cel mai titrat pilot german - Erich Hartmann - care a revendicat, in total, 352 de victorii (!). Batalia gigantilor nu a avut insa niciodata loc.

Dupa 1945, indeplinidu-si cu prisosinta misiunea in razboi, se intoarce la zborurile de linie. Destinul nu avea sa-i fie, insa prea usor. Dezamagit de noua situatie in care se afla tara, dupa atatea sacrificii indurate de el si camarazii lui pe front, la sfarsitul unui zbor catre Milano preda comanda avionului si cere azil politic in Italia. Cine il poate condamna?

Mai tarziu se stabileste in Spania, unde, cu sprijinul comunitatii romanesti din Madrid (se pare ca exista inca de pe atunci) isi procura un avion de acrobatie cu care isi castiga existenta participand la demonstratii. Vremea trofeelor castigate in tara natala trecuse.
Se stinge in 1958 din cauza unei grave afectiuni a ficatului.
Spre deosebire de cativa fosti camarazi mai "norocosi", nici o escadrila, nici o strada, nici o statuie nu aminteste astazi de el. Numele sau asteapta, probabil, vremuri mai bune.

Heading back to Santa Fe

In 1990 Jon Bon Jovi realiza, in opinia mea, cel mai valoros produs muzical al carierei sale - albumul solo "Blaze of Glory". Acesta s-a vrut de fapt a fi coloana sonora a westernului Young Guns II (care nu a inregistrat un prea mare succes, dar a beneficiat de o distributie fantastica: Charlie Sheen, Emilio Estevez, Kiefer Sutherland, Lou Diamond Phillips, Christian Slater) si a fost inspirat de viata legendarului pistolar cunoscut, la vremea lui, sub numele de Billy "The Kid". Mari muzicieni precum Jeff Beck si Elton John au contribuit si ei la acest disc, rezultand, asa cum ziceam, un produs de calitate. Iar "Santa Fe" este una din piesele cele mai incarcate emotional. Preferata mea.

Noi si Generalul

20 Octombrie 2009, mijloc nesuferit de toamna in Bucuresti, cu eternele blocaje in trafic si obisnuitul cer gri. "Aceeasi trista zi de marti", cum suna, dureros de sincer, un cantec pe care il ador. Cu toate astea, orasul si-a adus aminte ca ceva ar fi, totusi, de aniversat. Cu exact 131 ani in urma, Armata Romana, intoarcandu-se victorioasa din Razboiul de Independenta trecea pe sub Arcul de Triumf, punand bazele unei simple si minunate traditii. Armatele imperiale ale Vestului isi umplu de fast si grandoare paradele din zilele lor aniversare. Pentru un militar roman insa, simpla trecere in pas de defilare pe sub acest monument bucurestean reprezinta, si astazi, cea mai mare onoare a carierei.

Evenimentul a fost marcat prin deschiderea Arcului pentru vizitatori - care, bineinteles, nu au lipsit deloc. Marturisesc ca nu as fi stiut de acest mic happening urban si nici de semnficatia zilei, daca nu mi-ar fi atras atentia un articol din Evenimentul Zilei. Si in special cuvintele unui ofiter in rezerva - generalul de aviatie Neculai Bancea. Are 90 de ani. Daca nu ar fi stelele de pe umeri, ar trece drept un strabunic simpatic. Pe mantaua albastra, a uniformei de aviator, se odihneste aceeasi insigna pe care am vazut-o la zeci de alti batranei, mai mult sau mai putin simpatici, calatori cu RATB - insigna veteranilor de razboi.

In Romania ratelor pentru un Logan si-o garsoniera, vorbele lui par sa rasune dintr-o alta lume: "Trebuie revigorat sentimentul naţional, mai ales acum, când curentele globalizării au fost preluate greşit sau aplicate tendenţios". Sentimentul national. Nu stiu pentru cati dintre noi aceste doua cuvinte, luate impreuna, mai inseamna ceva. Nu stiu daca noi, tinerii alergand intre doua interviuri pentru un job, si acela nesigur, sau la ghiseul pentru o viza si un bilet one way catre tarile calde, ne mai intrebam ce inseamna asta. Nu stiu daca noi, cei care luam "romanica" peste picior la o bere pe Rambla, in coloane de cotidiene respectabile sau in prime-time la tv nu ne strambam de ras la auzul acestei expresii. Multi vor zice ca e usor sa invoci sentimentul national cand ai rezolvat problema acoperisului de deasupra capului si a zilei de maine. Oare? Sunt sigur ca nici viata, nici cariera acestui batran veteran de la Stalingrad nu i-au fost o continua defilare pe sub Arcul de Triumf in uniforma instelata. Daca acest om trecut prin iesiri la inamic, nopti in alarma pe aerodromuri mizere, prin iarna si prin artileria ruseasca, prin Romania comunista si mai apoi post-decembrista, mai are forta, la 90 de ani, sa vorbeasca de "sentimentul national", pe noi, oare, ce ne impiedica?

Un alt inceput

Like tears in rain

Nu stiu de ce, toamna mi se face dor de Blade Runner. Sa fie atmosfera umeda si intunecata (indemn la introspectie, in ton cu vremea de afara), sa fie frumsetea enigmatica si glaciala a androidei Rachel (Sean Young) sau simpatia pentru personajul haituit (Roy Batty) - jucat magnific de Rutger Hauer... nu stiu. Dincolo de decorul SF, cred ca intrebarea cheie a lui Blade este "ai putea iubi pe cineva diferit, total diferit de tine?". Raspunsul lui Ridley Scott se afla si el acolo, printre enigmele si simbolurile filmului. Pe al meu inca il mai caut.
Obsesiv, Blade Runner imi revine in minte si ador sa il redescopar. In special cateva scene, lectii de actorie si de regie. Azi m-am oprit la monologul sfasietor al lui Roy, androidul ai carui 4 ani (resursa de) viata se apropie, implacabil, de final. Resemnat si trist, isi plange amintirile, probabil singurul lucru de pret pe care il acumulase in timpul scurtei sale existente. But then again... who doesn't?

Inceputuri

Dupa "Zbor de noapte" si "Pilot de razboi" ale lui St.Exupery, savurate din scoarta in scoarta pe la 14 ani, "Totul despre escadrila intai" - Victor Donciu, aparuta la Editura Militara in 1990 - a fost prima carte de aviatie a unui autor roman pe care am pus mana. Scriitorul, el insusi fost pilot militar, rememoreaza inceputurile aviatiei supersonice in Romania prin evocarea primei escadrile care, la sfarsitul anilor '50, facea trecerea de pe Mig-ul 15, veteranul razboiului din Corea, pe Mig 19, primul supersonic accesibil tarilor din Est. Atmosfera de aerodrom, fara prea multe zig-zag-uri poetice, de la hangar si sala de briefing pana la zborul propriu-zis. Procesul complicat de cunoastere a avionului si a tacticilor, antrenamentele de zi si de noapte, convorbirile radio, toate sunt descrise in amanunt si nu fara umor. Marele merit al acestei carti - genul de carte pe care o citesti intr-o dupa amiaza - este faptul ca umanizeaza foarte mult, iti aduce aproape lumea atat de greu accesibila a celor care zboara mai rapid decat sunetul.

Victor Donciu a mai scris "Misiunea Tidal Wave" (1993) si apare in postura de coautor, alaturi de Eugenia Tascau, al mai multor romane : "Aviatorii" (1996), "Bombardierele ataca noaptea" (2004) si "Vulturii cerului". Tot impreuna cu Eugenia Tascau a mai publicat o serie de carti documentar, precum "Batalia aeriana a Romaniei", "Escadrila 52 Vanatoare" si "Sub cerul Pacificului". Raritati.

Nu te-am uitat

Astazi Florian Pittis ar fi implinit 66 de ani.

La Strada

Pe o raza de 300 m, la mine in cartier gasesti cam tot ce-ti doreste inima cand vrei sa-ti cumperi de-ale gurii: pizzerii, berarii, laptarii, fastfood-uri, shawormerii, cofetarii, macelarii turcesti (4 la numar!!!), supermarket-uri - intr-un cuvant, peisaj obisnuit de Bucuresti, 2009. Conform proverbialului meu noroc, in punctul cel mai apropiat de blocul meu se afla o mica bacanie non-stop in care de fiecare data imi jur ca n-am sa mai intru, juramant pe care il incalc sistematic datorita comoditatii mele, si ea tot proverbiala. E meschina, neprimitoare, cu usa de metal greu si grilaj de prost gust, pe care de la bun inceput esti indemnat imperativ sa o inchizi inainte chiar de a o deschide - pentru ca "magazinul este dotat cu aer conditionat". Bun, macar stiu ca de caldura n-am sa mor inauntru. Spatiul e ingust si prost luminat iar clientela dubioasa, lucruri pe care le pot trece insa cu vederea atata timp cat nu zabovesc niciodata mai mult de doua-trei minute. Cu adevarat enervante sunt insa cele doua vanzatoare (mama si fiica, presupun). Salutul casei, de obicei facandu-se auzit din spatele unor rafturi inalte sau de sub tejghea, unde una din ele vesnic are cate ceva de trebaluit, este invariabil "ce va dau?". Ofteaza tot timpul si au priviri rele, e evident ca le deranjezi din perpetua aranjare a pungilor cu seminte si chipsuri. Nu tin minte sa mi se fi raspuns la "buna seara" sau "multumesc".

La ani lumina distanta, undeva la coltul strazii, era pana de curand o patiserie cu nume simpatic - "Dulcineea". Tot o afacere de familie. Dar nici urma de gratii. Un paradis al bunatatilor, de la tarte si "nuferi" la strudele cu... orice. Intr-un colt, cateva masute la care mamicile cartierului isi indulceau odraslele la o inghetata si un ecler. Mirosea a vanilie si cafea, te primeau cu tinuta impecabila, zambetul pe buze si o glumita bine plasata. Nu stiai cum sa faci sa mai ramai o secunda in plus.
Cu toate astea "Dulcineea" a dat faliment.
E criza. De-ale strazii.

Povesti cu cavaleri

Credeam ca Hollywood-ul si batranul continent si-au marcat destul de clar teritoriile in ce priveste target-ul filmelor produse: americanii cu starurile si publicul de multiplex, europenii cu frantuzismele de premiat la festivaluri elitiste. In mare parte este adevarat, dar exista si exceptii.
"Les Chevaliers du Ciel" -regia Gérard Pirès, Franta, 2005 - este un exemplu. Unul dintre putinele filme non-americane de aviatie din epoca moderna, filmul isi plaseaza actiunea in zilele noastre si beneficiaza din plin de progresul tehnologic in materie de filmari aeriene inregistrat de la clasicul Top Gun. Pentru ca nu putea scapa de o astfel de comparatie, as zice ca filmul francez este mult mai alert si mai realistic, desi ii lipseste atmosfera si feelingul din pelicula lui Tony Scott. Scenariul este destul de plauzibil (un prototip de Mirage2000 modernizat este furat chiar de pe pista de la Farnborough de catre o grupare ostila si doborat de doi piloti francezi deasupra Marii Nordului, impotriva ordinelor, de unde un intreg sir de complicatii) si abunda in dogfight-uri spectaculoase, filmate efectiv in aer (iarasi, o deosebire fata de Top Gun, montat in mare parte in simulatoare la sol). Nu lipsesc nici prezentele feminine, poate nu la fel de stralucitoare precum Kelly McGillis acum 23 de ani, dar veridice: pilotul american aflat la schimb de experienta, frantuzoaica cea blonda, consiliera guvernamentala infipta care le stie pe toate.
Per ansamblu, un film comercial si usor, dar placut si antrenant. In plus astfel de filme functioneaza ca foarte eficace metode de recrutare pentru institutiile de gen, multi adolescenti vazandu-se deja in cockpituri.

Si in loc de incheiere, un banculet
Q: -Cum se numeste un avion frantuzesc de lupta care le vine in ajutor in desert soldatilor americani?
A: - Mirage! :)

Cu inima departe

Pentru relaxare

Despre Buckethead am mai vorbit. Pe numele sau adevarat Brian Patrick Carroll, este genul de artist introvertit pana in maduva oaselor, un mister chiar si pentru cei mai devotati fani, care vorbeste rar si doar din spatele unei masti albe. Multa lume a spus despre el ca ar fi autist. Adevarat sau nu, un lucru e cert - este un magician al chitarii. Avand un Flying V personalizat drept instrument predilect, Buckethead merge de la jazz la ambiental si heavy, stapanind de asemenea bassul, percutia, si chiar robotdance-ul.
Se spune ca a compus albumul "Colma" pentru ca mama sa, recuperandu-se dupa o operatie de cancer, sa poata asculta ceva linistitor pe patul de spital. "For mom" este, zic eu, o capodopera.

Words

Late 90s. Striveam tigarile sub talpa, ne taram in clase si injuram de mama focului timpul ramas pana la bac. Dupa plecarea Narcisei - Diriginta, cu D mare - pentru noi, a 11-a B, liceul se transformase intr-o gluma proasta. Candva cea mai buna din tot judetul, clasa noastra, privata de singurul profesor pe care il respectasem vreodata cu adevarat, devenise mai putin decat suma componentelor ei: 30 de indivizi - tocilari, punkeri, copii fitosi de bani gata si combinatii din toate 3 - incapabili sa mai formeze un intreg. Sunase de intrare si ca de obicei, in minutele de pana sa inceapa urmatoarea ora era o harmalaie de nedescris.

De regula, in astfel de situatii se dadea alarma, dar atunci, nu stiu prin ce intamplare, reflexul n-a functionat. Usa clasei, usa aceea inalta, din lemn masiv, vechi, vopsita crem pe dinauntru si cafeniu pe dinafara, se deschide si apare in cadrul ei Directorul. Un tip inalt, cu parul alb (nu carunt, alb!), solid, cu o vigoare de admirat pentru varsta lui. Preda romana si ar fi trebuit sa se bucure de mult de pensie, dar cum nu prea avea de ce se bucura, a mai continuat sa predea cativa ani buni. Nu l-am avut profesor si nu tin minte sa fi regretat atunci. Invatam in ultima sala din aripa de nord a cladirii - mai exact langa buda fetelor, "unde meritam!", cum malitios ne intepase profa de franceza - si patrula des prin zona, la vanatoare de fumatori. "Ce ora aveti acum?" Credeam ca o sa-l trimita iar la frizer pe Filip si o sa-l traga pe Costin de cercel. A facut doar cativa pasi, pana la fereastra, si cum obiceiul era sa ne ridicam in picioare cand intra un prof, nu ne-a facut semn sa ne asezam, caci n-avea de gand sa stea mult. Ne-a tinut insa un curs fabulos despre cea mai apriga putere din cate exista pe lume: puterea cuvantului. Despre puterea lui de a muta muntii si de a crea destine . Cuvantul, care sta la baza oricarei capodopere precum o simpla piatra in marile Piramide. "La inceput, a fost cuvantul" - spune Biblia. Cu doua cuvinte, Avram Iancu a pus in miscare o armata: "No hai!".

30 de perechi de ochi de 17 ani priveau hipnotizate. Pentru un minut, Directorul transformase din nou tocilarii, punkistii si ciudatii, intr-o CLASA.

The Christians - Words

Diverse alte lumi

L-am descoperit pe Enki Bilal acum cativa ani - vreo 4 - cand am vazut "Immortel".
Imi place lumea lui, populata cu figuri angoasate, chinuite de conflicte interioare si frustrari, penduland intre iubiri melancolice si sex violent.






www.entertainmentearth.com

Remember Freddie

Un singur lucru ar fi facut noaptea de 20 Aprilie 1992 sa fie cu adevarat perfecta. Prezenta lui Freddie Mercury pe scena, cu Wembley-ul la picioare. N-a fost sa fie. Dar mi-as fi dorit. Aveam, pe atunci, 12 ani.

O ora din August

Cum s-a dus vara, ne-am intors mai toti de prin vacante, si cum in ultima vreme am cam uitat in jurul carui subiect se invarte blogul asta, cred ca putina istorie nu strica. As fi vrut sa postez asta in August - sa fiu in ton cu titlul, scolareste - dar cum informatia nu se aduna singura, am intarziat putin. Sa ne amintim, asadar:

"Rapus de usturimea aceea ingrozitoare, am deschis carlinga pregatindu-ma sa sar. Mai tirziu, americanii au spus ca am sarit. Nu am sarit... Am incercat sa iau putina inaltime tragind usor maneta; era prea jos ca sa pot sari... Arsurile ma chinuiau ingrozitor, ma temeam sa nu explodeze avionul. In momentul acela ingrozitor am vazut un bombardier desprinzindu-se din formatie si venind sa ma atace. Avionul meu scotea fum; el tragea direct in mine cu toate mitralierele din fata. Nu ma mai puteam apara, chinurile devenisera insuportabile. Am virat usor pe stinga colosului, picand usor spre motoare, decis sa intru in el... Am simtit o caldura puternica si atit. M-am trezit intr-un spital”. - sunt cuvintele sublocotenentului Carol Anastasescu, pilot de IAR80, eroul unei performante unice in aviatia romaneasca, si rarissime la nivel mondial: ciocnindu-se frontal cu un B24 american, a supravietuit. Echipajul bombardierului nu.


"Avionul lui Baker ardea deja de vreo 3 minute. Aripa dreapta incepuse sa se dezmembreze. Nu credeam ca cineva mai poate fi in viata in acel avion, dar cu siguranta cineva il pilota, conducand formatia printre sondele de petrol." - locotenent Carl Barthel, amintindu-si de eroismul comandantului unitatii 93rd Bomb Group, colonelul Addison Baker, care, cu avionul pe punctul de a se dezintegra, desi putea recurge la o aterizare fortata, si-a condus echipajele deasupra tintei, asa cum le promisese la plecarea in misiune. Din avionul lui Baker nimeni nu a supravietuit. Intregul echipaj a ars in incercarea de a se catapulta.

Sunt marturii ale supravietuitorilor uneia din celebrele batalii ale celui de-al doilea razboi mondial : "Operatiunea Tidal Wave".

Despre primul raid american deasupra Romaniei nu s-a zis niciodata prea mult . 12 avioane ratacite intr-o misiune ce s-a dorit a fi de bombardament, dar a sfarsit mai mult ca una de recunoastere. Cu autoironie, pilotii americani spuneau ca in afara de ei, nimeni n-a stiut de misiunea lor, nici macar artileristii romani de la sol.
Sfarsitul comediei avea sa vina insa repede.
Intr-o duminica de vara, 1 August 1943, 180 de bombardiere B24 Liberator (1726 aviatori) cea mai mare formatie de bombardiere plecata intr-o singura misiune, la acea data - au atacat rafinariile de petrol din jurul Ploiestiului. Apararea antiaeriana a raspuns pe masura. Dupa 50 de minute de infern, 35 de avioane americane erau doborate deasupra Romaniei (20 de aviatia romano-germana, scor 8-12 pentru nemti), 15 de artilerie. Doar 88 s-au intors la bazele de plecare din Libia si Italia. Restul s-au prabusit deasupra Bulgariei si Greciei, sau au aterizat, avariate, in Turcia neutra. 310 aviatori americani si-au gasit sfarsitul, 130 au fost grav raniti iar 108 au cazut prizonieri. 93rd Bomb Group "Circul Ambulant" nu a mai fost refacuta niciodata. Romania a pierdut 2 (doua!) avioane de vanatoare si cateva baterii de tunuri antiaeriene, dar greul pagubelor a fost suportat de populatia civila, sute de oameni murind sau ramanand fara adapost.

Strategii militari americani au prezentat misiunea ca fiind o victorie. A fost una platita din greu. Mai mult, "Tidal Wave" nu si-a atins decat partial obiectivul. Rafinariile - "Unirea", "Columbia", "Astra Romana", "Romano-Americana", "Concordia - Vega" - fie au scapat neatinse, fie au putut fi refacute, revenind in decurs de cateva luni la productia normala. Cu toate acestea, a fost cea mai decorata misiune a USAF din intreg razboiul. Fiecare echipaj supravietuitor a primit cate o "Silver Star", si au fost oferite nu mai putin de 5 "Medal of Honor", cea mai inalta distinctie militara americana.

Era doar inceputul. Raidurile americane si britanice s-au succedat timp de un an de zile, lovindu-se de fiecare data de riposta dura a aviatiei romanesti. Fiecare inclestare avea sa se soldeze, totusi, cu pierderi dureroase de ambele parti. La 23 August 1944 Romania rupe alianta cu Germania nazista si bombardamentele inceteaza. Se murise insa destul.

Summer Song

Forever Summer !

Tribute to Les Paul

Pe 13 August 2009 s-a stins din viata, in varsta de 94 de ani, legendarul Les Paul, inventatorul care a facut ca rock-ul sa sune (si sa arate) asa cum stim noi. Maestrii ai chitarii precum Jimmy Page (Led Zeppelin), Jeff Beck, Eric Clapton, Pete Townsend (The Who), Joe Perry (Aerosmith), Slash (GN'R), The Edge (U2) , etc. datoreaza o buna parte din arta lor sunetului inconfundabil al chitarii "Les Paul". Pe numele sau adevarat Lester William Polsfuss, el insusi un chitarist fenomenal, a fost numit "arhitectul rockului" si "parintele chitarii". Pentru batranul Les, un moment de magie cu Slash si a sa Les Paul Goldtop: "The Godfather Theme".

TSCC

Nu stiu cati fani ai lui Schwarzie se vor obisnui cu marca "Terminator" aplicata unui serial TV, dar eu am reusit chiar daca, recunosc, mi-a luat ceva timp. Dezamagit de "Salvation", m-am consolat, cat de cat, cu acest serial spumos si intr-o oarecare masura, captivant. Filmat intre 2007 si 2008, "Terminator: The Sarah Connor Chronicles" isi plaseaza actiunea cumva dupa Terminator 2, neglijandu-l insa complet pe T3. Mai exact, ne este prezentata viata lui John Connor, inca adolescent, si a mamei sale, Sarah, in anii ce au urmat intalnirii dintre ei, protectorul lor T800 (Schwarzenegger) si maleficul T1000. "Ziua Judecatii" n-a fost impiedicata, ci doar amanata, ceea ce face ca deja clasica stratagema a trimiterii unor bad scarry robots inapoi in timp pentru a-l vana pe viitorul lider al Rezistentei sa fie repetata pana la loc comanda.

Si de data asta, baiatul are parte de un ajutor nesperat - un alt cyborg reprogramat, trimis tot de el, cel din viitor, sa-l protejeze. Doar ca acesta nu mai e deloc o huiduma greoaie si cam talamba, ca T800, ci un model cu totul nou, cu infatisare de fetiscana, nu la fel de puternica dar mult mai inteligenta, si care, pe langa faptul ca putea trece fara probleme in fata autoritatilor drept sora lui Connor, prezinta avantajul ca da al naibii de bine la TV - superba Summer Glau jucand extraordinar si in plus, rolul fiindu-i gandit "in jurul" calitatilor ei fizice de fosta balerina.

Cameron (botezata astfel ca un omagiu pentru James Cameron, creatorul Terminatorului), nu numai ca este o masina de ucis perfecta ascunsa intr-un corp de o frumusete rapitoare, ci prezinta cateva aspecte foarte interesante, care o deosebesc radical de ceilalti roboti din universul Terminatorilor. Pe langa imboldurile de a ucide fara discernamant aproape tot ce i-ar pune in pericol viata lui John Connor, si la un moment dat, defectandu-se, fiind la un pas de a-l ucide chiar pe el, stie sa fie feminina, gratioasa, convingatoare. Cameron repara de una singura o centrala atomica, opreste lumina in jumatate din Los Angeles, executa perfect un numar de balet si perfectioneaza o reteta de clatite in cel mai natural mod posibil - mai ales pentru un robot. Dar sarea si piperul personalitatii ei - si ale serialului, as zice eu - este jocul de-a v-ati ascunselea cu atractia sexuala ce se instaleaza, treptat, intre ea si tanarul John. Nu m-am convins inca daca e rezultatul incercarii ei de a deveni cat mai umana (nu cred sa existe scenariu cu androizi in care ei sa nu tinda spre a deveni umani) sau doar o metoda de a-l tine pe Connor apropiat de ea, fiind astfel mai usor de supravegheat. Un singur lucru nu stie Cameron sa fie: amuzanta. Dar este.

Celalalt motiv pentru care am ales sa urmaresc serialul pana la capat a fost Lena Headey, (sotia regelui Leonidas din "300") o actrita britanica pe care eu o consider fenomenala, care a reusit sa o reinventeze pe Sarah Connor, creind practic un alt personaj, cu nimic mai prejos insa fata de partitura magnifica a Lindei Hamilton din T1 si T2.
Doua surprize placute: Shirley Manson - solista trupei Garbage - in rol de T1000 cu inclinatii religioase, aflat undeva la limita intre personaj pozitiv si negativ, si Brian Austin Green - din "Beverly Hills 90210", va mai amintiti? - ajuns, in sfarsit, actor, face un rol extraordinar.

In asteptarea partii a 5-a, care nu se stie cand va veni, din partea Fox Network, pentru fanii Terminator, un cadou destul de reusit.

Marina

"Regele Ferdinand"

Great Gig In the Sky

Diving

Summerday's Dream

Judgment Day

Skull Spangled Banner

Sirena

Liber

Povestea merge mai departe

"... ca vantul din Vama Veche"

Putin imi pasa ca nu mai e "ca altadata". Putin imi pasa ca au aparut umbrelute cu sezlonguri. Ma lasa rece hotelul de 4 stele crescut nu se stie de cand. E mare si urat, are fatada vopsita in alb si galben, balustrade din aluminiu si o proportie incerta - fie, astazi mi-am propus sa nu mai fiu arhitect. Mi-am inghesuit 5 tricouri si cateva alte nimicuri in rucsac, mi-am luat adio de la computer, de la oras, de la asfalt, de la familistii insipizi, cu burta, chelie si neveste plicticoase din Cap Aurora unde aterizasem printr-o intamplare, si am fugit - asta e cuvantul - am fugit. In Vama Veche. Daca e vreun loc in care sa te revizitezi, sa iti aduci aminte cine esti cu adevarat - TU, nu individul care stie 3DMax si care-si incaseaza cecul intre doua deadline-uri, atunci acolo e. E locul unei victorii personale - victorie asupra a tot ce inseamna constrangere si rutina.

Depinde mult cu ce inima vii. Vama e ca o adolescenta capricioasa, te poate face sa te indragostesti sau sa fugi fara a te mai uita inapoi. Pe mine m-a primit cu soare arzator si bubuit de AC/DC. Mi-ar fi placut, e drept, o plaja mai curata, dar ce mai conteaza, cand ai pescarusi, valuri, fete cu sanii goi si cand din boxele de la Stuf iti canta Roger Waters. Sa intalnesti linistea lui "Radio K.A.O.S." acolo unde se termina (sau incepe) Romania... e fabulos.

Dar mai presus de toate a fost, cred, sentimentul libertatii si al inocentei regasite. Eram copii in vacanta, eram calatori cu "trenul fara naş" al celor de la IRIS. Acum stiu - Marcel Proust isi avea madelena. Eu am vara in Vama Veche. Desi am ajuns deja de 3 zile acasa, inca n-am plecat de acolo.
Depinde mult cu ce inima vii. Vama e "Hotel California" din care you can check out anytime you like but you can never leave. E unul din acele locuri din care nu mai poti pleca. Ramai mai departe captiv in vara stropita din plin cu nostalgii, apa de mare si bere.

28.07 - 03.08

Más adentro, más adentro,
hasta el más allá del todo !

Ipocrizia la ea acasa

De obicei nu scriu despre mizeria de lume in care traim - despre asta are, va rog sa ma credeti, cine sa scrie. Totusi, un fapt petrecut deunazi mi-a atras atentia si cred ca nu strica daca i-as acorda oarece randuri. De vreo trei zile presa romana (distinsa presa romana, institutie pe care eu o consider deosebit de onorabila, aproape la fel de onorabila precum justitia, politia, sistemul sanitar, invatamantul si fotbalul din draga noastra tarisoara) vuieste din toti rarunchii. Ziua Aviatiei (20 Iulie) a trecut, as always, aproape neobservata, desi ditamai Hercules-urile au survolat Capitala (ocazie rarissima, cred ca s-a intamplat de vreo doua ori in 10 ani). Nu am gasit -inca - un interviu cu nici unul din baietii astia de care nimeni nu-si aduce aminte decat cand mai moare cate unul la mansa unui Mig. Mult mai captivant este, pentru onor domnii gazetari, faptul ca primarul Constantei, Radu Mazare, a imbracat o uniforma de general german cu ocazia nu stiu carei sindrofii.

Sa fim lamuriti de la bun inceput: acest personaj imi este foarte antipatic - asta in masura in care i-as fi acordat vreodata atentie. Dar mult mai antipatici imi sunt asa-zisii "oameni de presa" loviti subit de un val moralizator: "Nazistul! Antisemitul! Crucificati-l! Ardeti-l pe rug!".

De o viata de om Radu Mazare este primarul Constantei, al doilea oras ca marime al Romaniei. Ciudat cum nimeni n-a zis, NICIODATA, ca exista, chiar si la noi in tara orase mult mai curate si mai bine organizate decat Constanta. Sau ca toate locuintele nou construite pe falezele Constantei isi golesc conductele de canalizare in mare. Nu. Ei bine, primarul-vedeta merita omorat cu pietre in piata mare pentru ca a imbracat o uniforma la un party, si ca pe acea uniforma se ratacise o svastika de marimea unei unghii.

Da, uniforma era germana, din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Da, crime abominabile au fost savarsite la adapostul acelei uniforme, sau al unora asemanatoare, cu vulturul nazist pe piept si cu svastika pe maneca. Da, intreaga planeta (nu numai o anume populatie, cum incearca unii sa insinueze) era sa sucombe din cauza unor indivizi care, imbracand acea uniforma, au vrut sa puna stapanire pe ea. Dar asta s-a intamplat acum 70 de ani.

Traim intr-o lume in care ignoranta si interesele dicteaza legi aberante. In cea mai libera si democratica societate a lumii, cea americana, trebuie sa te gandesti de doua ori daca nu cumva e mai bine sa zici "Sarbatori fericite" in loc de "Craciun Fericit", in schimb e absolut ok un "Happy Hanukkah". Intr-o tara admirata de tot globul pentru civilizatia si cultura ei, Germania, e ok sa lasi monumente de arhitectura in paragina pentru simplul fapt ca au fost construite de cine nu trebuie, cand nu trebuie. Iar la noi, si de data asta nu numai la noi,un simbol vechi de mii de ani, caruia i-au fost atribuite proprietati magice, grupand in forma sa insasi centralitatea si ciclicitatea unviersului, creeaza un incident diplomatic si face presa sa scoata iar clabuci. Stiati ca descoperiri arheologice au confirmat raspandirea svasticii inclusiv pe teritoriul Israelului de astazi?

Cu tot respectul pentru memoria victimelor de la Auschwitz si Birkenau - chiar nu mai avem de ce sa ne scandalizam? Am uitat ca am fost, cu totii, pionieri, si ca am purtat cravata rosie precum mii de "khmeri rosii", autori de genocide mult mai recente decat cele de sub semnul svasticii? De ce e atat de cool sa porti tricou "CCCP" si de ce secera, ciocanul, si steaua rosie, in numele carora au murit cel putin la fel de multi evrei, inca mai sunt simboluri oficiale in anumite parti ale lumii? Sau... de ce ne mai inchinam la o cruce, candva ea insasi instrument de tortura?

Iar tu, Radu Mazare, primar al Constantei, daca admri asa de mult rigoarea germana, asa cum tu insuti ai declarat, pe cand va semana Constanta cu un oras german?

My heartbeat sounds like heavy metal

Cat as fi vrut sa vad asta live acum un an! Nimic, nimic din tot ce inseamna heavy metal nu se compara cu acest imn.

... and the road becomes my bride !

Russian woman good with the stick. The flight stick.

Ce-mi place mie la rusoaice e ca se pricep tare bine sa tina diverse chestii in mana - inclusiv manse de avion. Svetlana Kapanina este, pe langa un pilot de exceptie, o femeie superba - din pacate maritata, cu doi copii. Ne-a vizitat la Mamaia weekendul trecut. I can't believe I missed her.

Peace on the shoreline

The Thin Black Line


Under An Atomic Sky


Impreuna


Motionless


A Bridge Too Far

Zbor interzis

Dintre toate proiectele purtand stampila “Made in Romania”, dezvoltate in anii "epocii de aur”, construirea unui avion supersonic de lupta romanesc a fost poate cel mai ambitios si, totodata, nedreptatit de cel mai trist destin. Izolarea politica pe plan international la care regimul comunist condamnase tara incepand cu anii ’70, lipsa de fonduri (problema deloc straina si astazi la case mult mai mari), precum si incapatanarea unui dictator nebun au facut ca supersonicul romanesc sa ramana doar un vis de planseta.

La sfarsitul anilor ’70, la INCREST – Institutul National pentru Creatie Stiintifica si Tehnica, demareaza programul IAR-95 (cod NATO: “Spey”), sub conducerea inginerului Dumitru Badea. Datorita experientei acumulate prin cooperarea excelenta cu specialistii iugoslavi in cadrul programului anterior YUROM (IAR-93) s-a incercat si de aceasta data o colaborare cu vecinii nostri, nematerializata insa datorita dorintei acestora de a se concentra asupra proiectului propriu Novi-Avion. Acesta era un avion de lupta modern, foarte asemanator ca desen “francezului” Rafale si Gripen-ului suedez de astazi, insa din cauza lipsei de fonduri si a suportului tehnologic extern va impartasi aceeasi soarta cu “Spey”-ul nostru. Mai tarziu se va dovedi ca, intradevar, constructia unui supersonic este o palarie mult prea mare pentru tarile in dezvoltare si chiar si pentru multe din cele avansate, in Europa de Vest doar Marea Britanie, Franta si Suedia, iar mai tarziu eforturile concertate ale Spaniei, Italiei si Germaniei putandu-se lauda cu programe incununate de succes.

Ramasi singuri in fata provocarii, inginerii nostri realizeaza mai multe concepte, in diferite configuratii (monoloc, biloc, monomotor, bimotor, unul sau doua ampenaje verticale, etc). Machetele sunt testate in tunele aerodinamice si in final este aleasa solutia unui monoloc monomotor, aproape similar cu avionul FC-1 produs de China in anii ’90. Intrucat a existat o colaborare pe plan militar intre cele doua tari, este posibil sa fi avut loc un schimb de experienta si in domeniul aviatiei, neexistand insa informatii in acest sens. Decizia asupra configuratiei fiind luata, un singur “detaliu” mai ramanea de rezolvat: motorul. Datorita posibilitatilor limitate ale industriei autohtone de a produce un motor supersonic fiabil, s-a ales o varianta de import, demersuri pe langa producatorul britanic Rolls Royce fiind facute in acest sens. Politica vremii interzicea insa vanzarea de tehnologie avansata catre tarile considerate “nesigure”, iar Romania, facand totusi parte din blocul comunist, in ciuda relatiilor relativ bune cu Occidentul, se califica pentru acest statut cu brio). Motorul Rolls-Royce Viper Mk 633-47 de 17.79 kN, care fusese folosit la IAR 93 era departe de a asigura puterea necesara unui supersonic, fiind nevoie de 54 kN in regim normal si de 91 kN cu postcombustie.

In 1982 proiectul este abandonat temporar, fiind redeschis de mai multe ori pe parcursul anilor ’80, sub denumirile de IAR-101 si IAR – S. S-a incercat chiar solutia folosirii motorului Tumansky R-29 ce echipa Mig-ul 23, aflat in dotarea Aviatiei Militare romanesti, rusii opunandu-se insa destul de zgomotos (aveau tot interesul ca Romania sa nu devina producatoare de avioane supersonice, devenind astfel un concurent serios pe piata de armament).

In 1988 proiectul este abandonat definitiv. In aceeasi perioada, programe similare vestice precum Rafale, Eurofighter Typhoon si JAS-39 Gripen se confruntau cu aceleasi probleme (Eurofighter intarziind nu mai putin de 10 ani).


sursa foto: www.straero.ro

I'm going fishing !

... sounds crazy, I know
I know nothing about fishing
But just watch me go!

Cool, Cool World

Fara indoiala unul din cele mai traznite filme pe care le-am vazut vreodata. Realizat in 1992 si semnat Ralph Bakshi, "Cool World" este un melanj foarte funny intre un desen animat si un film "serios". Doar un fel de-a spune, pentru ca totul pare facut "la misto": decoruri desenate frenetic parca de un artist sonat, un intreg univers populat cu tot felul de personaje care mai de care mai colorate - la propriu - ce graviteaza in jurul picioarelor interminabile si fundului bombat al unei papusi animate blonde - Holli Would (Kim Basinger), al carei vis este sa si-o traga cu un barbat adevarat pentru a deveni femeie (adevarata). Graficianul care a creat-o, un anume Jack Deebs, ajuns dupa gratii in urma unei crime pasionale, se indragosteste de Holli, propria opera, ceea ce complica mult lucrurile, cele doua lumi, cea desenata, "Cool world", si cea adevarata, neputand sub nicio forma interactiona, intrucat si-ar pune reciproc in pericol existenta. De acest lucru trebuie sa aibe grija detectivul Harris (Brad Pitt), un baiat ratacit prin Cool World in urma unei lovituri la cap in lumea cat se poate de reala.

Amuzant, alert si foarte frumos realizat - intr-o atmosfera de banda desenata din anii '50, in care nu s-a facut deloc economie de imaginatie - cred ca merita mai mult decat cele 4 stele (din 10) cu care l-a "gratulat" IMDB.

Moonwalking

Nu trebuie sa fii neaparat fan ca sa iti dai seama ca incepand de azi, planeta noastra va fi mult mai saraca. Michael Jackson, fara de care nu imi puteam imagina lumea la fel cum nu imi pot imagina Parisul fara Turnul Eiffel si Atena fara Acropole, nu mai este. Controversat, adulat sau ridiculizat, a stiut sa ramana mereu unic, mereu el insusi. Asta e de admirat la artistul Michael Jackson. Pentru orice altceva, las suporterii si detractorii sa il judece deopotriva. De la un rocker cu state vechi, rest in peace, Moonwalker!

Deliciu

Mai putine cuvinte, mai mult feeling. Oricat de antipatic mi s-ar fi parut la inceput acest Buckethead, datorita discutabilei sale imagini de scena, trebuie sa recunosc ca este un chitarist desavarsit, sensibil si foarte versatil, mergand de la balade melancolice la cele mai hot shred-uri. Recomand "For mom", "Watching the boats with my dad", "Hills of Eternity" si "Big sur moon". Dar pentru astazi, "Whitewash".

Lejer. De vara.

Green Day - Know Your Enemy |HD] (live Fox Theatre)
Încărcat de Wyss132. - Watch more music videos, in HD!

Visul lui Saint-Ex

Unul din fragmentele mele preferate din toata biblioteca. Poate pentru ca nu o data m-am simtit EXACT asa:

"Fara indoiala, visez. Sunt la liceu. Am cincisprezece ani. Imi rezolv cu rabdare problema de geometrie. Cu coatele pe biroul asta negru, ma folosesc cuminte de compas, de rigla, de raportor. Sunt silitor si linistit. Niste camarazi, langa mine, vorbesc incet. Unul din ei insira cifre pe o tabla neagra. Unii, mai putin seriosi, joaca bridge. Cand si cand, ma afund mai adanc in vis si azvarl cate o privire pe fereastra. Privesc indelung. Sunt un elev imprastiat... Incerc o placere gustand soarele acesta, ca si savurand mirosul copilaresc al pupitrului, al cretei, al tablei. Ma inchid cu atata bucurie in copilaria aceasta atat de ocrotita! Stiu bine: mai intai e copilaria, liceul, camarazii, apoi vine ziua cand se dau examenele. Cand se primeste o diploma. Cand se trece, cu o strangere de inima, pe sub o anumita poarta, dincolo de care, dintr-o data, esti barbat. Atunci pasul calca mai apasat pamantul. Primii pasi ai drumului tau. In sfarsit, iti vei incerca armele impotriva unor dusmani adevarati. Rigla, echerul, compasul, le vei folosi pentru a cladi lumea ori spre a invinge vrajmasul. Gata cu joaca ! [...]

Un supraveghetor (supraveghetor o fi?...) deschide usa ca sa strige doi camarazi. Ei isi lasa rigla, compasul, se ridica si ies. Ii urmarim cu privirea. Pentru ei liceul s-a sfarsit. Li se da drumul in viata. Stiinta lor va folosi. Or sa-si incerce, ca niste barbati, asupra adeversarilor, formulele invatate. Ciudat liceu, din care fiecare pleaca la randul sau, si fara cine stie ce ramas-bun. Acesti doi camarazi nici nu s-au uitat la noi. [...] Plecam capul, noi cei care inca mai traim in pacea calda a clocitoarei.

- Asculta Dutertre, asta-seara...

Dar aceeasi usa se deschide a doua oara. Si aud ca un verdict:

-Capitanul Saint-Exupery si locotenentul Dutertre, la domnul maior!

S-a sfarsit liceul. Asta-i viata. "

A. de Saint-Exupery - "Pilote de guerre", 1942

Vara vrajbei noastre

La fiecare 6 Iunie Vestul aniverseaza debarcarea in Normandia, faimoasa "D-Day", ziua care practic a deschis drumul catre infrangerea Germaniei in cel de-al doilea Razboi Mondial. Totodata, desi nimeni nu si-a pus vreodata uniforma de gala si nu si-a lustruit bocancii de parada pentru a o comemora, ziua de 10 Iunie 1944 avea sa intre, si ea, in cartile de istorie - din pacate nu ale noastre, cum ar fi meritat, ci ale lor. Este ziua in care a avut loc una din cele mai dramatice confruntari aeriene ale razboiului, dramatice atat prin raportul total disproportionat al fortelor implicate cat si prin deznodamantul ei neasteptat. Supravietuitorii acelei zile au numit-o, deloc exagerat, "the blackest day". Putin cunoscuta la noi, ca de altfel atatea povesti legate de acele evenimente, "ziua cea mai neagra" merita sa nu fie uitata.

Ce s-a intamplat atunci de fapt:

Dupa esecul operatiunii Tidal Wave, despre care am sa scriu candva mai pe larg, in care o intreaga unitate USAF - 9th Air Force, ce avea ca tinta rafinariile de la Ploiesti - a fost efectiv decimata deasupra Romaniei in August 1943 (si razbunata josnic in Aprilie 1944, cand Gara de Nord si multe alte obiective civile au fost rase de pe fata pamantului), si dupa rezultatele total nesatisfacatoare ale raidurilor care au urmat-o pe parcursul unui an intreg, comandamentele aliate, in incercarea lor de a stopa cu orice pret masinaria de razboi germana, ajung la concluzia ca bombardierele B17 Flying Fortress si B24 Liberator sunt mult prea vulnerabile si ineficiente.

Schimbarea de tactica vine un an mai tarziu, pe 10 iunie 1944, misiunea fiind preluata de bombardierele usoare P38 "Lightning" ale 82nd Fighter Group. Sarcina lor era sa se infiltreze in spatiul aerian romanesc la firul ierbii, evitand astfel sistemele de avertizare antiaeriana, urmand ca, odata ajunsi in apropierea tintei, sa urce undeva la 3000 m pentru a-si lansa apoi bombele din picaj. 94 de Lightning-uri decoland de la Foggia, Italia, aveau sa participe la operatiune (46 purtatoare de bombe, restul fiind folosite ca escorta). Cu fortele injumatatite dupa un an de confruntari si dupa campania extenuanta de pe frontul de est, aviatia romaneasca nu putea opune in acea zi decat 26 de avioane IAR 80 si 81 ale Grupului 6 Vanatoare (avand aerodromul baza la Popesti Leordeni, 20 km de Bucuresti), cu promisiunea ca pana in jurul orei 10.00, ora obisnuita a atacurilor americane, sa beneficieze de inca 12 aparate ce urmau a fi reparate de personalul tehnic. Un numar aproximativ egal de Messerschmidt Bf109 erau disponibile la Grupul 7 Vanatoare si la escadrilele germane JG53 si JG57 stationate la Pipera. In total putin mai mult de jumatate din forta de atac americana.

Comandantul Grupului 6, lt. cmdr. Dan Vizanty (al 4-lea as roman, cu 16 victorii la activ), aminteste un fapt incredibil petrecut ca preambul la evenimentele ce aveau sa vina: in jurul orei 8.00 (cu doua ore mai devreme decat ora la care se dadea de obicei alarma) ofiterul responsabil cu supravegherea spatiului aerian, aflat in centrul de comanda de la Otopeni, si-a lasat ecranul radarului nesupravegheat timp de mai multe minute. Revenind, desi aparatele nu indicau nimic suspect (avioanele P38 Lightning americane reusisera sa patrunda nedectate in zona, zburand la foarte joasa altitudine) el declanseaza totusi alarma, stiind ca in cel mai rau caz putea provoca o alarma falsa - nimic neobisnuit. In scurt timp toate IAR-urile disponibile ale Grupului 6 erau deja in aer, indreptandu-se catre Vest, directia din care se presupunea ca urmau sa vina bombardierele inamice. Cea de-a doua surpriza a zilei: inamicul venea dinspre Est si nu mai erau fortarete zburatoare greoaie, ci bimotoare agile, capabile sa duca un duel aerian. Sperau sa prinda avioanele noastre la sol, mizand pe factorul surpiza. Comandorul Vizanty ordona imediat atacul si 26 de IAR-uri 80 si 81 plonjeaza asupra primului val de bombardiere. Nu mai putin de 15 Lightning-uri au fost scoase atunci din lupta in urma acelui atac fulgerator, la verticala aerodromului Popesti - Leordeni, printre care si comandantul formatiei. Luate prin surprindere, dupa cum povesteste comandorul Vizanty, nu reusisera, intr-o prima faza, sa traga un singur proiectil impotriva avioanelor noastre. Puse in situatia dificila de a lupta la altitudini variind intre cateva zeci si cateva sute de metri, interval in care avantajele lui P38 asupra IAR-ului nostru erau anulate, supravietuitorii primului val isi arunca rezervoarele auxiliare si se indreapta inapoi catre Foggia.

Fara sa stie de lupta care tocmai avusese loc, Lightningurile celui de al doilea val, venind din urma, urca la 3000 m pentru a-si lansa bombele asupra instalatiilor petroliere. Numai ca acolo erau asteptate de Bf-urile 109 ale Grupului 7, venite si ele sa dea o mana de ajutor. In inclestarea care a urmat alte 9 Lightninguri sunt doborate iar alte 10 avariate grav, cu pretul unui singur Messerschmidt german si fara ca o singura bomba sa cada asupra rafinariilor. Reactia pilotilor americani a fost sintetizata cel mai bine de cuvintele capitanului Richard "Dick" Willsie, un aviator cu 40 de misiuni la activ: "Era ca si cum s-ar fi prabusit acoperisul unei case peste noi. Erau Messerschmidt-uri si explozii de obuze peste tot in jurul nostru. Cat despre mine... am pus avionul in picaj rasturnat si am executat acea clasica manevra cunoscuta sub numele de "getting the hell outta there".

24 de avioane americane au fost efectiv pulverizate si inca 10 sever avariate intr-o batalie care a durat, in total, doar 12 minute. Romanii au pierdut atunci 4 IAR-uri 80 (3 piloti), dintre care unul singur in lupta directa (alte doua s-au ciocnit intre ele in haosul creat dupa declansarea atacului, si unul fiind doborat in friendly fire de artileria anti-aeriana). Din partea americanilor, nicio alta unitate de aviatie de vanatoare/bombardament nu a suferit o infrangere asemanatoare intr-un timp atat de scurt, impotriva unui adversar atat de inferior numeric.

Si totusi, au aflat tarziu cine i-a infrant de fapt. In focul luptei, pilotii americani confundau IAR-ul nostru 80 cu Fw-ul 190 german, avion cu care se asemana, pe undeva, din punct de vedere al geometriei. De-abia prin anii '70 au aflat, datorita cronicarilor romani, de existenta lui IAR 80/81 si de faptul ca cei care ii invinsesera atunci, in vara lui '44, erau piloti romani, si nu germani, pe un avion 100% romanesc. In fond, al 4-lea avion de vanatoare al lumii.

A fost odata...

Un mic omagiu pentru vremurle de mult apuse.

Mother

Somehow, I'll always come back to old Roger.

T4 - "Starvation"?

Magnific! Genial! Daca s-ar fi chemat "Transformers" sau "X-Men". Dar vorbim de fuckin' TERMINATOR aici ! Lasand la o parte faptul ca a trebuit sa astept din clasele primare pana in ultimii ani de studentie ca sa vad partea a 3-a (by the way, thanks for nothing mr. Jonathan Mostow!), cu parere de rau trebuie sa spun ca episodul 4 o intrece cu mult in materie de cum se poate face zdrente o legenda cu care ai crescut.
E drept, intregul angrenaj al povestii a scartait din start la capitolul distributie, ceea ce a insemnat un mare minus din punct de vedere al credibilitatii personajelor. Daca in Terminator 1 si 2 s-a beneficiat de prezenta constanta a Lindei Hamilton si a lui Schwarzenegger, un cuplu excelent integrat in scenariu, deja odata cu T3 s-a plecat cu un handicap. John Connor, personaj cheie, e interpretat de fiecare data de alt actor (v-o inchipuiti pe Ripley, din Alien, jucata pe rand de Sigourney Weaver, Susan Sarandon si Sharon Stone?). La fel se intampla cu Kate Brewster, sotia lui Connor, careia (alta gafa a scenaristilor) in episodul anterior i se promite un rol de prim rang in cadrul rezistentei, iar acum se multumeste cu aparitia in cateva scene, si alea pe post de sotie iubitoare, si gravida pe deasupra.

E drept, actorii nu au nicio vina si isi interpreteaza rolurile cat de bine pot - desi nu mi-au placut niciodata nici Christian Bale nici Sam Worthington, asta nu inseamna ca nu sunt buni actori. Dar acest "Salvation" abunda in personaje subtirele, lipsite total de substanta . Nu tine nici pretextul scoaterii in fata a masinilor pe post de personaje principale, cum se intampla cu monstrul din Alien spre exemplu. E drept ca suntem inca in 2018 si nu a venit nici vremea misteriosului si amenintatorului T1000, nici a (macar) sexoasei T-X, dar "Hunter-Killer"-ul ala era penibil, zau :) Regizorul McG o fi vazut War of the Worlds, in care tripozii iti dadeau fiori numai cand ii auzeai?

Si mai e ceva. "Feelingul" care a fost imprimat de James Cameron Terminatorului in primele doua parti, amenintarea care plutea in aer, linistea de dinaintea furtunii, tensiunea acumulata pana la confruntarea resimtita ca o directa de dreapta in plina figura, umorul simplu dar irezistibil... toate astea au disparut complet. Probabil ca voi avea parte de ele odata cu Terminator 5, cand o sa fiu in plina midlife crisis judecand dupa ritmul in care se deruleaza povestea.

Ca plusuri - Moon Bloodgood arata demential in costum de zbor mulat (total imposibil in lumea reala, dar treaca de la mine, efectul e mai mult decat spectaculos) si ceva incercari de subtilitate, ideea celor doi dusmani de-o viata care ajung in final sa "imprumute" cate ceva unul de la celalalt. Anyway, I'm starving for a good movie.